Eseu despre dragoste și moarte în poezia lui Stănescu, Sorescu, Eminescu si I. D. Sicore, ca un omagiu al morții și celui din urmă dintre acești poeți Dragostea și moartea peste care treci doar odată…
Mioritic plai, poveștile de dragoste sunt deliciile tale! Dragostea e o joacă de copii a oamenilor mari, se spune. Dar moartea? Am citit cartea „Calea dragostei și al morții peste care treci o dată”, am citit o teză de doctorat „Thanatos și Eros”, am citit poezia lui Stănescu, Sorescu și Eminescu dar ca discuția unei scriitoare cu Jeack-Juan, care se simțea îndrăgostit, mai rar: -Mi-e frică să nu mă îndrăgostesc. N-am trăit asta în viața mea. Am auzit că dragostea omoară… pe interior. -Cum, tu, cu latura de don Juan, care păreai cel mai cunoscător în ale dragostei n-ai fost îndrăgostit? -Din punctul meu de vedere totul trebuia să rămână doar teatru. Dar nu a fost totdeauna astfel. Era momentul acela greu când nu mai putem trăi nici unul fără altul dar nici unul cu altul. -Ai căutat-o mult! -Acum mă doare inima de nu mai pot! Și mi-e frică de moarte! -„Calea dragostei și a morții peste care treci o dată”. -M-am gândit să mă înrolez în Legiunea străină! -O cheamă MARIA pe străină! Ești deja în legiune, fii sigur! o legiune a fost cu ea, …de bărbați!…aciuiați ca tine! -Când iubești cel mai frică ți-e de moarte. Doamne, câtă nevoie ai de vocea iubitei să o auzi. Dragostea e vecină cu moartea, cu boala. Sunt trăiri în care toți suntem egali. – Bine, emit și eu o gândire: Dragostea e un mod de a verifica dacă mai ai sau nu inimă. -Da? -Dacă e vorba de tine, Jeack-Juan, ai o inimă găunoasă. -Dar totuși o inimă. -O inimă împietrită, din care nu ai nimic de dat dar cu care ți-e frică de moarte și de dragoste. Din muzele cu care-și construiesc versul, poeții români și-au extras atitudinea în fata morții și au astfel discursuri confesive ce punctează moartea diferit dar atât de asemănător și tot n-o pot rupe de dragoste. Iată, de exemplu, ce spune Stănescu despre moarte, acea vreme când „mor caii, se învechesc mașinile, vremea aceea când plouă rece și toate femeile poartă capul și rochiile „animalei copace”, vremea când vine și o pasăre mare, albă cu al lui „Trist cântec de dragoste”, în care spune: „Numai viața mea va muri pentru mine-ntr-adevăr, cândva./ Numai iarba știe gustul pământului./ Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,/ de inima mea, când o părăsește./ Aerul e-nalt, tu ești înaltă,/ tristețea mea e înaltă”. Este acea „Tragere la sorți” cu inima smulsă dintr-un străin la care martorul întreabă: „Cap sau pajură?” Și primește răspuns de la corul antic: ,,Nici cap nici pajură,/Inimă, pur și simplu. /Inimă pe toate fețele?/Inimă pe toate fețele! /Și unde este Omul cu M mare? /Unde să fie? În moarte. /Dacă trageți la sorți cu inima lui unde vreți să fie? /Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.” O compară cu eleganța și fragilitatea feminină a naturii:,,Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braț al tău să se facă ramură cu frunze și o ramură a copacului să se facă braț cu degete. Ar trebui să mori puțin ca om și să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva și să devină într-o parte a ei om. Secunda aceasta e relativă și deși smulge limbile ceasului și lasă mut clopotul întârziind-o, e o secundă, dar mi se dă drumul. Scot îndurătoarea limbă vorbită – la vedere. Pentru că are „Dreptul la timp” poetul încearcă să lupte împotriva morții cu arma letală a frumuseții: „Nu spun că a fost un noroc/că te-am născut./Spun numai că a fost o minune./Caută să nu mori iubita mea,/Încearcă să nu mori dacă poți./ Mie mi s-a dus viața,/ție ți s-a dus norocul./ Nu spun decât atâta,/că noi doi am trăit/pe globul pământesc.” Marin Sorescu, „Spectator”, observă cu interes accidentul (geniul) morții cu logica ei misterioasă care are o mie și una de vicleșuguri și spada scurtă dar și „Cutia neagră” aflată și pe care o declară a fi „un fel de a se găsi în treabă” odată ce „Morții rămân morți”. Degeaba „S-a dispus începerea unei anchete, degeaba „O comisie s-a deplasat la fața locului”, pentru că „Cele mai multe cutii negre / Sunt de cremă maro”. Nimic concludent. Degeaba mai caută „Pricina” că i „s-a omorât timpul” și a „băgat de seam㔂 că timpului său îi fuseseră amputate Inima, gura și fruntea. De ce Inima, gura și fruntea? Trezit din coșmarul acesta că n-ar mai avea Inima, gura și fruntea, Marin Sorescu îi va spune „Iubitei”: „Amorul meu, nespusul meu amor!/ O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, /C-atunci în veci prin noapte-aș rătăci.” În „Moartea ceasului” aduce mai mult pragmatism în dragoste și în moartea anunțată de Sfânta Vineri. Astfel îi spune iubitei: „Sufletul tău funcționează cu lemne,/Iar al meu cu electricitate./Dragostea ta umple cerul de fum,/A mea e din flăcări curate./Sfânta Vineri îi anunță:/Și că ea n-o să ne mai dea de-acum/Nici electricitatea pentru flacără,/Nici lemne pentru fum.” La Eminescu dragostea și moartea coincid și sunt o poveste, căci povestea este frumoasa vieții ce ne-a legănat somnul, povești cu Pasarea Phoenix sau cu Hercule. Odă (în metru antic) „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; ……. Când deodată tu răsăriși în cale-mi, /Suferință tu, dureros de dulce… /Până-n fund băui voluptatea morții Neîndurătoare./Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; /Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. /De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/Pot să mai reinvit luminos din el ca Pasărea Phoenix?”
Trecerea spiritului individual in spirit colectiv cum îi spune Constantin Noica morții și sa nu vorbim încă despre „La moartea lui Eliade”, „La moartea lui Aron Pumnul”, căci „Domnească va fi așezarea lor între morți. Dicționarele sunt pregătite!” va puncta Stănescu uitându-și propriul regret discret al secundei ruperii limbii ceasului… „Geniul n-are moarte, dar nici noroc”, va replica Sorescu. La aceeași frământare despre moarte ne va răspunde printr-o atitudine de eliberare și acceptare Eminescu: „Și totuna mi-este mie/De-oi trăi în veci pe lume,/ De-oi muri în vecinicie.” Nu lipsa ierbii mi-a sugerat acest trist subiect și nici sărbătorirea marilor Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai Eminescu. De această dată chiar moartea poetului I.D. Sicore survenită, la 1 decembrie 2018, la vârsta de aproape 87 de ani, pe patul de spital al orașului care l-a adoptat, Bumbești-Jiu, când românii serbau Ziua Națională a României și Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Poetul s-a născut la 16 ianuarie 1932 în comuna Ceauru, județul Gorj, dar cetățean la maturitate și senectute al orașului Bumbești-Jiu, nu a concretizat artistic tematica „tanat osului” (morții) și n-a văzut-o niciodată printr-o atitudine de eliberare, de acceptare. Câteva rondele ale sale se constituie într-un discurs confesiv ce punctează atitudinea în fata morții. Prin afișarea unui regret discret creează un sentiment de viață în derulare, se resemnează cu speranța că se vor reîntâlni părinți, iubiți, îi obișnuiește pe urmași cu ideea că moartea e un vis trecător, repetitiv, contra căruia nu putem lupta, îi vede farmecul deosebit și o compară cu eleganța și fragilitatea feminină precum Pirandello în „Omul cu floarea în gură”. Are legătură cu natura. Este sfârșitul în sens mioritic când individul se integrează în circuitul natural. Odihnească-se-n pace poetul I.D. Sicore! Ec.Dr. Victoria Stolojanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu