Kessy Ellys Nycollas - România - Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!

 ,, Când știi cât valorezi, niciodată nu te opri înainte de a obține ceia ce ți se cuvine’’

                                                               

    Am vrut să uit și am plecat să caut un colț liniștit, pe acest pământ, unde să îmi pot trăi viața în pace. La plecare l-am rugat pe Dumnezeu să mă ducă cât poate de departe, atât de departe încât, să nu știe nimeni unde să îmi aprindă o lumânare. 

   L-am găsit! În primele două săptămâni eram ca un nou născut. Nu mă cunoștea nimeni și nu cunoșteam pe nimeni. Nu știam unde mă aflu! Știam însă că Divinitatea m-a dus pe o insulă frumoasă ca un colț de rai. Locuri noi, oameni noi. Încercam să văd în orice lucru, frumusețea și culoarea. Era verde. Mult verde, deoarece acolo nu era niciodată iarnă. Voiam să mă bucur de tot, să mă bucur de viață. 

   Nu am căutat dragostea ci am fugit de o dragoste. Am fugit crezând că la graniță, cineva o va întoarce din drum. Credeam că pot să o abandonez, pur și simplu, ca pe o valiză grea, plină cu dureri și dezamăgiri, cu vise neîmplinite...

    Cât de naivi devenim uneori!

    Fugim de dragostea vieţii fără a şti că ea va fi mereu cu noi. 

  Indiferent ce aș fi vrut eu să fac, să îmi imaginez, mă trezeam auzind cuvintele omului drag, simţindu-i îmbrăţişările, căldura din suflet și văzându-i ochii mari, verzi, luminoși.

   În scurt timp am realizat că nu banii, nu vacanţa de 5 stele, nu casa de pe litoral mării Mediterane mă pot face fericită ci, un simplu: „te port în suflet, ai grijă de tine” spus de cel căruia i-am oferi ceea ce credeam că nu mai am, sufletul.

    Abia atunci am înțeles că dragostea nu este un simplu joc din care ieși când te plictisești și intri când poftești. Dragostea este atunci când indiferent ce faci nu poți renunța, când treci peste toate şi păstrezi în tine o părticică din sufletul omului iubit iar cuvintele tale ar vrea să spună de existenţa unei iubiri secrete în care ai spus: pentru mine, tu ești totul. Tu ești rai, tu ești iad... ești lumină și iubire... pentru mine, tu însemni acasă.

    M-am speriat atunci când am găsit, fără să caut și mă speria gândul, că trebuie să păstrez, ceea ce nu merit, sau că trebuie să plătesc într-un final, cu nefericirea.

    O forță însă, îmi tot repeta, dorind parcă să mă facă să înțeleg: ce trebuie să fie al tău, al tău va fi.       Cine e omul tău nu va pleca nicăieri, nici măcar atunci când va veni vremea să îţi mângâie fața ridată sau părul încărunțit.

   Așa ar trebui să fie, noi ne batem capul cu relații expirate demult, retrăind momente de altădată, imaginându-ne că suntem cu persoane care au plecat de mult din viața noastră. Ne este greu să înțelegem că, așa cum niciodată, mortul nu se mai poate întoarce de la groapă, tot așa și iubirea, când  începe să degaje miros de mucegai, momentele frumoase încep să se scufunde într-o mocirlă de regrete, resentimente, nemulțumiri și neajunsuri, apoi, în ură.

    Este important să trăieşti fiecare moment, clipă, secundă, bucată de timp bucurându-te de ele. Iubește omul de lângă tine, în prezent. Ziua de azi, mâine va deveni trecut. 

   Nu fugii! Nu te speria! Iubirea care nu moare, nu este îngropată, întotdeauna te bântuie. Consumă tot, îngroapă rămășițele și abia după aceea mergi mai departe. 

   Poţi să pleci doar atunci când nu mai dorești să ei cu tine o bucată de suflet, din sufletul omului iubit. Poți să fugi departe crezând că, glasul tău va rămână o amintire... dar când aceasta este încă vie, vei încerca din obișnuință să strigi ca să vezi dacă vei fi auzită, rugându-l să revină măcar dimineața la cafea. Dar să revină.

   Ești capabilă să îi ierți orice. Te bucură până și minciuna, atunci când ea este spusă frumos, de glasul acela care îți înnebuneşte auzul și îți tulbură mintea, de buzele acelea care îți zâmbesc șiret într-un colț al gurii mimând în șoaptă, acel te iubesc magic, cu care este capabil să îți cumpere din nou sufletul.

      Ești capabilă să înțelegi orice, dar să revină.

      Nu poți trăi însă în întunericul creat de lipsa lui și nu poți suporta tăcerea. 

     Din iubire pot uita cine am fost, pot renunța la demnitate și orgoliu, pot deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu voi putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!

      Oamenii care nu și-au terminat povestea, se vor reîntâlni unceva, cândva.

                                                                                        Kessy Ellys Nycollas

14012013/Ischia

( Da! Am trăit asta. Iubirile neconsumate în totalitate, se vor întoarce, iar și iar)

Kessy Ellys Nycollas -România - Aș vrea

AȘ VREA

Aș vea pentru o clipă

să poți trăi în locul meu

Să poți iubi

Să poți ierta

Să simți dureri

Abandonăti

Regrete...

Să tăinuești

Iubiri secrete

Să te împrăștii

prin mii de rătăciri

să plângi adesea

 pentru neîmpliniri

să nu îți întelegi

nici stările confuze

să-ți cauți visele pierdute

prin ale străzii frunze...

căzute pe trotuar

în prag de toamnă

să poți să treci prin toate

 ca o doamnă...

Aș vrea doar pentr-o zi

,,TU’’ să poți  fi ,, EU’’…

Să poți să-mi spui apoi:

 ÎMI PARE RĂU

Greșit am judecat

 trecutul tău!

Dureri și lacrimi …

Greu de suportat

Un cer cu nori

Un soare la apus…

Cumplit de greu

Nimic de spus…

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - CĂRUȚA CU SOARE ȘI FLORI

                                                                                                      Foto:internet

                                 

CĂRUȚA CU SOARE ŞI FLORI      

Noi am fost uneori prin iubire nomazi,

zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi,

dar n-am ştiut niciodată, în zori

să urcăm în căruța cu soare şi flori.

N-am ştiut să cărăm cu sărutul poveri,

e pustiu şi închis orice drum către ieri,

ai plecat cu un tren, rătăceşti cu o mie 

din gară pustie în gară pustie.

N-am putut să rămân la peron părăsit,

am urcat într-un tren care n-a mai venit,

cu tăcerea ai pus dinamită pe şine

şi gara Iubirii e toată ruine.

Ştiu prea bine că plângi când te uiți înapoi

şi priveşti cum se surpă curcubeul pe noi,

că în lacrima mea, cea neplânsă vulgar,

te aştept surâzând, ai plecat în zadar.

Cu tine în brațe, chiar de aş fi Dumnezeu,

genunchii să-i plec, rugăciune mereu,

răstignindu-te iar peste verdele crud,

să orbesc şi să tac şi nimic să n-aud.

Vino iar, ne aşteaptă micuța cabană

unde floare mi-ai fost şi-am plecat ca o rană,

să urcăm iar, cu lumina pe frunți,

printre flăcări săruturi, iar cărarea pe munți.

Către seară să mor chipul tău contemplând,

prea destul am purtat o nălucă în gând,

apoi, noaptea întreagă, fulgerați de fiori,

să urcăm în căruța cu soare şi flori.

Să ne pierdem apoi către noi călători,

eu în tine să cânt, tu în mine să zbori,

să rămânem aşa, pe vecie, nomazi,

zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi.

ANGELA BURTEA - ROMÂNIA - Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Coborâse toamna în cântec de struguri copți și pere aromate, aruncase în bătaia vântului frunze arămii și strângea la piept stropi de ploaie, după care îi arunca la întâmplare, exact în clipa în care brațele, prea încărcate, cedau sub presiunea apei. Știam că e toamna mea (și-a lui), ca și celelalte de până atunci, dar niciuna nu-mi păruse mai frumoasă ca aceasta! Îi simțeam belșugul, dar și strigătul, lumina dar și întunericul, frumosul și amarul. Îi simțeam savoarea și-mbrățișam trecerea fiecărei clipe, amintindu-mi de el.

Trăiam încă la bloc, printre alei ciobite și betoane pestrițe. Începusem de ceva vreme să-mi urăsc propria-mi existență doar pentru faptul că natura nu mai glăsuia ca altădată, că mersul oamenilor era altul, că păsările cântau iar cântecul lor părea distorsionat, că razele soarelui păreau veșnic supărate, că nimic nu mă motiva să trăiesc ca tot omul ajuns la vârsta mea, așa cum făceau cei mai mulți. Era lucrul care mă îngrozea cel mai tare: de ce să trăiesc după canoanele mulțimii, de ce  să-mi împletesc anii după tiparele bătătorite de vreme, de ce?

Dece-urile se adunaseră la ușa mea ca oile la muls, creierii păreau pulverizați, inima bătea aiurea de parcă aș fi avut tarhicardie, mișcările îmi erau precipitate. Normalul de odinioară fugise în bătaia sorții și căutam ca o bezmetică o cale de ieșire, poate un alt  normal. Mă gândeam la un moment dat să nu devin depresivă, (boală la modă de altfel, mai ales în rândul femeilor), tocmai din cauza proastei gestionări a fiecărei situații ivite.

Și m-am privit în oglindă, dintr-o necesitate umană! Sunt eu, chiar eu, cea imbatabilă, nu? Nebunie curată! Tremurul ușor al bărbiei, ochii scăldați în apa morții, privirea difuză, toate la un loc m-au năucit, speriindu-mă. Nu se poate, mi-am zis într-o disperare totală, chiar nu se poate! Fă repede ceva, nu trebuie să te prăbușești, ai încă mulți ani în față, trebuie să le dai o șansă, trăiește-i frumos!

Ce-am făcut? Nu, nu mi-am tras două palme, deși era un mod generos de trezire la realitate, dar nu iubeam agresivitatea. Atunci, mi-am băgat capul sub jetul de apă. Bună deșteptare!

 Viața nu trebuie întreruptă, dacă nu i-a sosit ceasul! Îți place, nu-ți place, caută și vei găsi! Resursele sunt inepuizabile, doar să vrei! I-auzeam vocea molcomă, printre clipele de deznădejde, care treceau al naibii de greu. Nu știa că, după amar de ani, rămăsese modelul meu în tot si-n toate. Începusem să regret că, într-un timp îndepărtat, n-avusesem curajul să-l urmez. M-a chinuit imaginea lui toată viața și-am luat-o adesea ca pe-un blestem.

Imaturitate, prostie, lașitate, incompetență feminină, teamă de necunoscut și de greu! Așa  numesc acum decizia mea de odinioară, inteligență maximă atunci. Rahat! adaug acum. Măcar să fie turcesc, vorba cuiva.

Și l-am sunat! Tăia lemne, în creierul munților iarna venea mai repede decât la mine și trebuia să-l găsească pregătit. A răspuns repede, mai repede decât mă așteptam. O, ce bucurie! se auzi la celălalt capăt. Am avut noroc, doar ce-am oprit drujba, acum căram lemnele, altfel n-aș fi auzit sunetul telefonului.

Pe moment, nu mai știam ce să spun. Practic, de ce sunasem? Tăia lemne, muncea, iar eu mă smiorcăiam ca cioara-n laț! Eu n-aveam nevoie de lemne, alesesem viața de oraș, apăsam pe-un buton și centrala pornea.  Aveam să aflu că ziua urma să-i fie încărcată, treabă multă, la curte nu se șomează. Nu-i timp de stat, iar pățania greierului nu vrea s-o trăiască nimeni, mai ales el, care știa de la început la ce căruță se înhămase.

Cum ai dormit? am prins a-l întreba. Ce întrebare banală! mi-am zis imediat în sinea mea. Culcat, pe spate, într-o parte, pe burtă, cum să doarmă, doar n-o fi cal să doarmă în picioare! Mi s-a părut că aseară erai puțin tristă! M-am tot gândit să nu te fi supărat eu cu ceva! Și-așa am adormit, cu capul pe masa de lucru, gândindu-mă la tine! mi-a răspuns cu aceeași voce blândă, inconfundabilă, pe care n-aveai cum să n-o iubești…

Nu, nu, nu eram supărată, ți s-a părut! m-am repezit a-i spune. Doar nu era să-i spun că mă doare încă timpul trecut, că nimeni și nimic nu mi-a lecuit durerea, că și acum, după atâția ani, tot la el e cheia, fiindcă eu am pierdut-o demult.

Spune-mi ceva, i-am zis, gândindu-mă ca la un om bine organizat, pentru care timpul are altă curgere decât a mea. Fără a se gândi prea mult, răspunsul lui m-a pus pe picioare: Mi-e dor! Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Angela Burtea

13 septembrie 2018

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA- LA ADIO

LA ADIO

                 după A. Păunescu

Noi stăm pe-un munte de cenuşă

şi nu e punte spre 'napoi, 

un gard de fier e, nici o uşă 

nu se deschide între noi.

La vama viselor pierdute,

mai străluceşte-o dată, hai,

şi stinge-te apoi şi du-te

cu toate florile din rai.

De ce în cuvinte fastuoase 

aş cizela aur nativ,

ai fost iubita mea frumoasă

şi te-am pierdut definitiv.

Am fost şi val şi diademă,

cu marea toată te-am iubit,

te-ai scufundat ca o sirenă

în taina unui asfințit.

Se sinucid pe plajă, încă,

în mine, scoicile, de dor,

izbindu-se țipând, de stâncă,

toți pescăruşii cad şi mor.

La ultima furtună adevărată

ştiam şi eu, ştiai şi tu,

că totul e ,, a fost odată",

prezent nu mai există, nu.

Apoi, la gară, la plecare, 

n-am mai ştiut să rog, să țip,

şi ai plecat cu tot cu mare 

şi cu castelul de nisip.

Speram că totul e o farsă, 

un joc cumplit, dar totuşi joc

...şi e pustie plaja arsă 

de lacrimă şi nenoroc.

Nici n-ai privit 'napoi, măcar,

ştiu că ai plâns pe drum într-una,

iubita mea de-o clipă doar,

iubita mea dintotdeauna.

Aş da cu dinamită-n ceruri

de aş putea ceva să schimb,

dar ai lăsat în urmă geruri

prin care singur să mă plimb.

Şi, de la gura mea la tine,

însuşi cuvântul va-ngheța,

tăcerea l-a făcut ruine,

pierduta mea, pierduta mea.

Pe țărmul sufletului ger

şi bezna naşte necuvinte,

s-a prăbuşit un colț de cer,

străina mea de azi 'nainte.

Ai fost un Cântec străveziu

dar n-ai putut nemărginire,

iubita mea de peste Jiu,

iubita mea din nemurire.

ANGELA BURTEA -ROMÂNIA - FULARUL DIN MOHAIT LILA!

Fularul din mohair lila!

Stăteam în jurul bradului și-l așteptam pe Moș Crăciun! Îți amintești? Nimic nu părea să fie mai adevărat! Purtam în noi îndrăgosteala aceea fierbinte pe care n-o găsești la tot pasul, iar puterea frumos, nimic nu prevestea ceva urât! Era primul brad pe care-l împodobisem  împreună. Ciudat, mulți credeau că alesesem cel mai falnic brad existent în piață, atât eram de entuziasmați. Nimic ei se răsfrângea pozitiv peste cei de lângă noi! Binele nostru plutea în aerul rece al lui decembrie, iar lumea încorsetată de griji, ger și nevoi se încălzea privindu-ne. Dar noi nu vedeam chipul lumii și nici nu simțeam pulsul ei, ci trăiam clipele cu maximă trăire, fiindcă ne aveam unul pe celălalt și cine ar fi-ndrăznit să rupă farmecul lor!

            Bradul era de înălțime medie, dar bogat în ramuri și frunziș. Cumpărasem globuri de toate culorile și beteală aurie, numai aurie. Îmi plăceau culorile vii, culori multe, ca să învioreze întreaga atmosfera din jurul nostru. Acum se poartă brazii pe culori. Beteala întocmai. S-o fi purtând, o fi frumos, dar mie nu mi-ar fi plăcut, după cum nu-mi place nici acum. De, chestie de gust!

Pentru vârful bradului ne-am cam ciondănit. Acolo nu ni s-au potrivit gusturile. Eu voiam ceva din sticlă, tu voiai o stea aurie din plastic. Plasticul ăla m-a scos din minți. Și-apoi... ce trebuia să alegi o stea? Nu eram eu steaua ta, care-ți lumina calea până departe? Știu, n-am uitat, mi-ai spus odată în glumă, că nu dă prea bine strălucirea mea, te cam eclipsez și-ți pălesc imaginea, mai ales în prezența colegilor, în societate. Că mare mai era societatea aia!  De, mofturi masculine, orgolii!

Până la urmă am cedat, te-am lăsat să acoperi vârful bradului cu steaua de plastic! Culoarea aurie ce-a mai dezamorsat situația, în rest... plasticul tot plastic rămânea.

Când am terminat de împodobit bradul, am privit mirați unul spre celălat, întrebându-ne, parcă, dacă e pe placul nostru. De, era la prima înfățișare. Ne cunoșteam atât de puțin, dar ne iubeam! Asta conta, iubirea! Bradul părea doar un pretext, o bucurie în plus.

Și cât de sărăcăcioasă era camera în care locuiam! Un pat, un șifonier cu două uși, o noptieră așezată în dreapta patului și-o masă în trei picioare. A, uitasem, și două  scaune: unul cu spetează, celălalt un taburet. Făceam cu rândul, pentru confort. Recunosc, voiai să pari un adevărat cavaler, așa cum nu văzusem decât în filme, și îmi cedai cu ușurință scaunul cu spetează.

Bucuroși de izbânda noastră, am stins becul care trona în mijlocul tavanului, becul acela care atârna de-o sârmă arcuită, apoi am dat drumul instalației. Era prima instalație pe care o cumpărasem și-o răsucisem pe toate părțile, pentru a ieși cât mai mult în evidență printre crengile bradului. Și ea, ca și globurile, avea multe beculețe, de toate culorile. Asta îmi plăcuse cel mai mult: culorile multicolore, mirajul lor care te fascina instantaneu.

-O, cât este de frumos! m-am auzit spunând, printre suspine.

Pe obrajii tineri, fără riduri, pete sau pistrui, s-au prelins două lacrimi. Eram fascinată, precum  ”fetița cu chibrituri” înainte de a-și da duhul! Era primul brad existent în viața mea de până atunci. Era bradul meu, minunata podoabă, plină de culoare a sărbătorilor de Crăciun! Bucuria la care râvnisem în fiecare iarnă, iar acum priveam extaziată, nevenindu-mi să cred că îmi aparținea cu desăvârșire.

Stăteam rezemată de colțul mesei, cu mâinile în jurul trupului firav și priveam. Priveam! Și se făcuse atâta liniște, încât crezusem că am rămas doar eu în cameră, eu și bradul. Nu, nu venise timpul! Am întors instinctiv capul și am văzut o siluetă în penumbra camerei. Mă priveai cum trăiesc bucuria, imensa bucurie a bradului împodobit.

-Ei, ce faci? am întrebat. Îți place minunea Ajunului?

Atunci te-ai apropiat de mine vulturește, m-ai cuprins de umeri și mi-ai șoptit la ureche:

- Nu bradul e minunea, ci tu! Apoi mi-ai sărutat obrajii, așa cum stăteai în spatele meu, continuând: Tu ești mai presus decât orice, bradul face parte din decor. Fără tine, el n-ar avea strălucire, oricâtă culoare ar fi în el!

Dintr-odată, am început să tremur. Nu știu de ce! Îmbrățișarea ta devenise vitală, fără tine n-aș fi fost eu, iar viața m-ar fi trăit după bunul ei plac.

-Ți-e frig? ai prins a întreba.

-Da..., nu știu..., am îngăimat eu. De bucurie, cred!

Puțin îngrijorat, m-ai luat în brațe și m-ai așezat în pat. M-ai acoperit cu trupul tău, trăgând peste mine un pled gros, singurul, de fapt, apoi ai încercat să-mi fricționezi mâinile, care păreau scoase dintre sloiuri de gheață.

-Ina, ce se întâmplă cu tine? se auzi glasul tău precipitat.

Și patul se mișca din cauza tremuratului meu!

-Latră câinii? m-am auzit întrebând, printre sughițuri.

-Nici vorbă, ai răspuns. Despre ce câini vorbești?

-Nimic, nimic, am îngăimat eu. Mi s-a părut!

Știu că mi-am revenit destul de repede. Fusese un episod urât din viața mea, primul din viața noastră de cuplu, iar în timpul în care ai mers să-mi faci un ceai, încercam să-mi revin. Nu reușeam! Trăiam o altă realitate, ciudată și dureroară realitate. Tu n-aveai de unde s-o cunoști, tu veneai din altă lume, lumea aceea pe care nu reușisem s-o ating vreodată, iar tu îndrăzniseși să mă iubești. Și cât de frumos mă iubeai! De multe ori îmi spuneai, printre șoaptele de amor, că sunt atât de simplă... Tocmai acea simplitate te-a apropiat de mine.

 ...Chinuindu-mă să-mi revin, vedeam ca prin ceață o fetiță tremurândă, pe lângă mama ei, mamă care se oprise să cumpere o crenguță de brad. Doar ce întinsese mâna spre-o ramură mai arătoasă, și-un polițist plin de zel o înhăță, strângând-o cu putere de braț. Strigătele lui înverșunate răsunau demențial:

- Ce faci, femeie, furi?

-Nu, nu, spuse mama plină de toată sfioșenia din lume, voiam doar s-o privesc, apoi s-o cumpăr fetei mele, dacă nu e prea scumpă. Atât pot anul acesta, la anul poate o fi mai mult!

-Hoațo! De-astea ca tine văd zilnic! urlă polițistul și mai înrăit. Lasă creanga și vino cu mine!

 Fără drept de apel, biata mamă era trasă și-mpinsă de omul legii, iar mama, la rândul ei, își trăgea după ea copila, ca pe-un cățel în lanț. Degeaba plâns, degeaba rugăminți, degeaba explicații.  Mama n-a fost ascultată de nimeni! Doar fetița, atât, copila aceea plăpândă și neajutorată, o auzea și-o înțelegea! Toată noaptea au stat în arestul Poliției. Hoața ieșise la furat, antrenându-și progenitura pentru mai târziu! Asta se voia! Asta era explicația polițienească!

În zorii zilei, când se îngâna ziua cu noaptea, un copil speriat și flămând își târa pașii prin cartierul plin de câini alături de mama sa. Scăpaseră din arestul Poliției. Mama nu închisese un ochi, iar fetiței îi sunau încă în minte țipetele și zbaterile femeii. Își strângea pe lângă trup biata mamă, nevinovată dar hărțuită pe nedrept, hăinuța sărăcăcioasă, rămasă fără nasturi, după o noapte de chin. Mergeau amândouă, pas la pas, trăgându-și anevoie picioarele și fără să rostească un cuvânt măcar, în lungul drum spre casă. Doar din când în când răsunau anemic sunetele sfâșietoare de durere scăpate fără voie din buzunarul peticit al inimii lor.

Ciudat este că, niciuna dintre ele, nici atunci și nici mai târziu, n-a mai amintit despre noaptea în care s-au zbătut sufletele lor! Nici măcar în treacăt. Totul fusese ferecat pentru a fi uitat. Până și eu începusem să cred în puterea uitării. Câtă naivitate! Și nu puteam crede că urâtul poate reînvia exact când lumea îți este mai dragă, când frumuseța te împresoară din toate părțile! Ce amestec hidos!

 Două experiențe, total diferite, se găsiseră ele să-și dea mâna în seara aceea plină de poveste! Fix în seara aceea miraculoasă, ornată cu globuri colorate și beteală argintie!

-Ina, ce s-a întîmplat? m-ai întrebat târziu în noapte, după ce m-am liniștit de-a binelea.

-Nimic, nimic, Iancule! Emoția a fost atât de mare, încât n-am rezistat. Înțelege, e primul meu brad de Crăciun!

Și-am adormit în brațele tale, suspinând de dragul tău și-al bradului împodobit! Cât de frumos m-ai iubit în noaptea aceea! Iar trupul meu plăpând părea pierdut printre brațele tale vânjoase! Dincolo de amorul în care ne scăldam, simțeam în tine marele și beneficul meu protector! N-aveam cum să nu te iubesc! Păream o răsfățată a sorții, uneori invidiată de femei, alteori privită cu interes de anumiți bărbați! Ce mai, dădusem lovitura în materie de iubire! Așa sunau multe voci, iar eu încercam să ignor mesajul lor. Știam că este efectul frustărilor, dar eu n-aveam timp și nici nu mă preocupau neajunsurile lor. Atunci, în vremea aceea, tu erai preocuparea mea, tu erai prioritatea, nu cei care jinduiau la fericirea noastră. 

Apoi, m-am trezit dimineață, iar patul era gol. Plecaseși! Sub brad, o cutie și-un plic. Nici nu știu când am coborât din așternutul cald, în care dăinuia mirosul tău. Venise Moș Crăciun! Eram nerăbdătoare să văd cât de generos fusese. Ce să spun, mai generos ca atunci n-a mai fost niciodată! Și-acum văd rândurile scrise cu cerneală mov: ”Să nu fii tristă! Încearcă să-ți refaci viața! Fă-o cât poți de repede! Nu lăsa timpul să te ucidă! Iartă-mă, Ina! Trebuie să mă însor cu fiica șefului meu, altminteri nu mai văd lumina zilei. Sunt forțat să fac acest lucru. Au apărut niște probleme din care nu mai pot ieși decât așa, căsătorindu-mă cu ea. Nu, nu e vorba despre vreun copil, despre vreo sarcină nedorită apărută în urma vreunei relații, așa cum s-ar crede, sau despre vreo iubire tăinuită. E cu totul altceva, ține de munca mea de cercetare, de orgoliul meu, de satisfacțiile profesionale spre care am tins întotdeauna. Mă văd nevoit să-mi sacrific iubirea pentru a merge mai departe. Unii vor să profite de invențiile mele și n-ar fi drept, atât îți pot spune. Iar tu știi cât timp și câtă muncă am investit! Iartă-mă, Ina! Nu-ți mai repet cât de mult te iubesc, fiindcă oricum nu m-ai crede, dar oportunitatea care mi s-a deschis n-o întâlnesc în fiecare zi! Și-apoi amenințările la care sunt supus zilnic..., nu mai spun! Trebuia s-aleg, și-am ales! Cine știe, eliberându-te, te-am salvat!”

Am simțit că pică cerul pe mine, iar pământul se desface în două și mă prăbușesc în hăul lui! Chiar nu știam încotro s-o apuc! Mă salvase! Auzi, mă salvase! Oare atât de bine ai știut să-ți joci rolul, încât să nu simt nici cea mai vagă intenție de-a mă părăsi? În brațele cui mă cuibărisem atâtea nopți și zile? Cine era acela care îmi jurase credință și iubire nemărginită? Amăgiri, Iancule, amăgiri! Vânzător de iluzii, asta ai fost! Iar eu, novice, le-am luat ca atare, crezând în tine orbește.

Și-am împăturit biletul, așezându-l la locul său, în cutie. Apoi am desfăcut darul. Fularul acela din mohair lila, moale și pufos, asemenea cutiei în care l-ai împachetat, îl am și-acum. Nu l-am purtat niciodată, dar nici nu l-am aruncat. Îl scot din aceeași cutie, an de an de Crăciun, și-l privesc. Știu, ai fi vrut să mi-l așezi chiar tu în jurul gâtului. N-ai avut timp, ai plecat prea repede! Ai fost chemat la apel și-ai răspuns prompt!

Și... mașina aceea care te-a lovit atât de nemilos peste un an, ce-a avut cu tine? Pentru cine erai atât de incomod? Cine voia să scape de tine? Tot șeful tău, care satisfăcuse moftul fiicei sale, ducând-o într-o relație surpriză, doar pentru faptul că din afacerea aceea ieșeau mulți bani?

Te caut și acum, Iancule! Deși au trecut zece ani, tot singură sunt. Unii spun că ai fi dispărut după accidentul acela stupid, dar că ești teafăr. Te-au urcat într-o mașină și dus ai fost!  Știu că într-o zi o să te întorci... Așa simt! Sigur ne vom întâlni!

*

- Iancule, Iancule.... tu ești?

-Ce ai, femeie? Nu-i niciun Iancu? Visezi? spuse un bărbat atins, în treacăt,  pe umăr, de către o femeie. Ferește-te, vine trenul!...

Un fular din mohair lila, moale și pufos, flutura între două linii de cale ferată...

Angela Burtea

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - Cântec pentru două inimi de cremonă

                                                                                                Foto: internet

CÂNTEC PENTRU DOUĂ INIMI DE CREMONA

De: Val Răzeșu

Dă-mi din brazi umbră şi soare,

din Cuvânt, drum de bazalt,

să mă fac privighetoare

în tărâmul tău înalt.

Clipe vin şi trec, dar luna

țese raze de paing

peste noi întotdeauna,

şi cireşii tainic ning.

Din Parâng să-mi dai o floare,

semn că suntem doi cu munții,

din Jiu, murmur de izvoare

pe catapeteasma frunții.

Clipe vin şi trec, dar dorul

ne dă aripi de rubin,

pleacă pasărea, dar zborul

umple cerul de senin.

Dă-mi din vise vremea bună,

cât luceferii bat toaca

vom rămâne împreună

călători către Ithaca.

Clipe vin şi trec, dar visul

ne numeşte-n primăvară,

floarea tu şi eu caisul,

să urcăm lumina-n vară.

Dă-mi din suflet şi chitara

ce învârte albastre lumi,

să vibrăm ca Niagara

când se zvârle în genuni.

Clipe vin şi trec, dar valul

ce ne este impresar

şlefuieşte-n noi coralul

şi ne face larg şi far.

Dă-mi din piept planeta Cord,

țărmul tău de Atlantida,

să migrez, în vechiul nord

gheața a-nceput corida.

Clipe vin şi trec, dar munții

ne-au ascuns într-un palat

unde prin lumina frunții

veşnicia am urcat.

Dă-mi din ochii tăi misterul 

tăinuit sub nopți de pleoape,

în privirea ta văd cerul

mai albastru, mai aproape.

Clipe vin şi trec; când gândul

se-ncovoaie de tăcere,

ne ridică sus Parângul,

Jiul curge-n noi putere.

Dă-mi din universul minții

un altar imaculat,

să te pun în rând cu sfinții,

peste stele împărat.

Dă-mi din peşterile sorții

vestea ce te înspăimântă,

dărâma-vor legea morții

lebedele care cântă.

Cronos e o vamă rece,

mi-a pus viața pe patine,

şi-am dat totul care trece,

te-am păstrat în tot ce vine.

Sufletul - vioară pură -

a deschis ca anemona,

în plenară aventură,

,, Două inimi de Cremona".

Clipe vin şi trec, vom trece,

efemerul ne-a proscris,

dar pe noapte şi pe rece

ardem flacără de vis.

Într-o noapte ca aceasta

a fost începutul lumii

şi a compus, precum Măiastra,

Beethoven, Sonata lunii.

Vremea trece, mă voi duce

cu un dor răscolitor

într-un loc unde străluce

Dumnezeul umbrelor.

Şi, din noaptea veşniciei,

voi cânta cu tonuri calde ,

dăruind Prieteniei

țărmul mării de smaralde.

Vremea trece, şi vom trece

din ființă în cuvânt,

dar, cu lumea să ne lege

va rămâne acest cânt.