ION CUZUIOC -R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

16 - SILTO SE ÎNTOARCE LA BAŞTINĂ ŞI ESTE DECLARAT MAI MARELE PESTE PESCARII CĂTUNULUI SCOICA DE MĂRGĂRITAR

De cum se făcu dreptate şi înţelepciune la curtea zeiască a lui Neptun, Albatrosul, care văzuse şi auzise cele întâmplate, zbură ca o săgeată spre cătunul Scoica de Mărgăritar, dându-le de ştire pescarilor că pe pământ se întoarce Silto cu mireasa lui, urmaţi de băştinaşii cătunului, cândva răpiţi de valurile mării.

Toţi pescarii au ieşit din casele lor să-şi întâmpine mult aşteptaţii băştinaşi. în întâmpinare mergea bătrânul pescar Cristian şi nevasta sa Cristiana, care şi-au întâlnit feciorul cu mireasa lui, cuprinzându-i cu plânset sec. Ochii lor nu mai aveau lacrimi.

Cătunul Scoica de Mărgăritar din nou a îmbrăcat haine de sărbătoare. Silto şi Marionela faceau nuntă. Lăutarii, îmbrăcaţi în ipingele, cântau la guzle şi ocarine. Apele mărilor dansau, peştişorii săreau în sus, salutându-i pe tinerii însurăţei, iar Albatrosul cu toţi prietenii săi ţiuiau în ritmul muzicii de nuntă. Pescarii şi soţiile lor ciocneau în cinstea lui Silto şi a Marionelei. Aşa ţinu nunta optsprezece zile la rând, câte o zi pentru fiecare an trăit la curtea zeului Neptun.

În a nouăsprezecea zi de dimineaţă, bătrânul tată Cristian îi chemă pe Silto şi Marionela lângă patul său şi le cuvântă:

– Dragii mei, v-am aşteptat optsprezece ani la rând, căci de nu aşteptam atâta, poate că muream mai inainte. Eu degrabă am să mor, ca orice pământean şi muritor de rând, ce nu-l pot duce bătrâneţele, iar tu, fiul meu Silto, rămâi mai marele pe pescarii din cătunul nostru şi să le porţi de grijă aşa cum le-am purtat eu în toţi anii mei de trai, termină bătrânul Cristian şi-şi dădu pe loc sufletul.

Ceilalţi pescari de asemenea îi încredinţară această înscăunare moştenită de la tatăl său lui Silto şi-l ajutară în toate, ca să conducă aşa cum o făcuse în viaţa sa bătrânul pescar Cristian. Iar soţia sa, Marionela, în fiecare an năştea o fetiţă, urmată de un băieţel. Fetiţa creştea băieţelul, iar băieţelul apăra fetiţa. Şi se făcu o familie mare şi fericită. Silto, Marionela şi cei optsprezece copilaşi ai lor, cu suflete de pescari, cum nu fusese niciodată, atât în cătunul Scoica de Mărgăritar, cât şi la curtea zeului Neptun.

Kessy Ellys Nycollas - ROMÂNIA - MICUȚA CROITOREASĂ

foto:internet

       MICUȚA CROITORESĂ

       Locuia într-o casă nouă, din chirpici, alături de tatăl ei, un bărbat calm, liniștit dar căruia îi plăcea băutura, o mamă destul de înțeleaptă dar bolnavă și o soră mai mică cu un an și jumătate decât ea.

      Viața lor, de familie, le era destul de grea și lipsită de multe. Tatăl, tâmplar, petrecea zilele, una după alta, într-o încăpere pe care o denumea atelier. Tăia cu fierăstrăul și rindeluia. Toată munca era manuală, banii puțini.

      Mama, își petrecea și ea ziua, lucrând croitorie, pentru oamenii din sat, cu o mașină de cusut veche, rămasă de la fratele ei mai mare Gheorghe care, renunţând la viața grea de la țară, se mutase la București, lăsând în casa părintească mașina lui de cusut, pe care, acum, o folosea mama. 

       Măriuca, micuța noastră croitoreasă, pe măsură ce se scurgea timpul, creștea și începea să priceapă că viața nu este tocmai ușoară! În mintea ei de copil, de vreo șase anișori, începuse să apară îngrijorarea. Se gândea ca un om matur, la vremea când și ea, la rândul ei, va deveni soție și mamă și își făcea griji pentru situația financiară a familiei ei. Acest lucru o determina să fie atentă la toate operațiile pe care mama le făcea. Era atentă cum croiește, cum coase butonierele, cum coase nasturii și fermoarele, cum face tivul unei rochițe...

     Avea un loc al ei, pe pat, lângă mașina de cusut, ales cu grijă să nu își încurce mama în nici un fel. Tăcea și privea. Din când în când mai punea câte o întrebare mamei, legat de operațiunile pe care nu le înțelegea.

      Mama, o privea cu o tristețe în ochi, îi explica și apoi îi spunea:

Draga mamei! Tu să faci bine să înveți și să nu ai nevoie să te chinui ca noi. 

Da mamă! Dar vreau să cunosc din secretele acestei meserii. Nu se știe când o să am nevoie și nu aș vrea să ajung să regret că nu am învăţat-o.

Foarte bine! Părinții mei, din puținul pe care îl aveau, plăteau cinci duble de porumb lunar, unei croitorese din sat, pentru ca eu să am o meserie. Tu ai ocazia să o înveți de gratis. 

În una din zile, când mama s-a ridicat pentru a pregăti masa, micuța croitoreasă, a prins curaj și a ocupat locul, pe scaunul croitorului. Cu picioruțele ei de copil, scurte, nu ajungea prea bine să apese petala mașinii. Fiind preocupată de acest lucru, pentru că altfel aceasta nu acţiona, atentă să mânuiască și bucățica de material supusă înțepăturilor repetate ale acului, Măriuca își cusu și degetul care din neatenție a ajuns sub talpa care presa pânza. L-a tras ușor fără să scoată un scâncet și l-a băgat repede în gură în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Până în clipa în care a fost chemată la masă, durerea s-a calmat iar mama nu a observat pățania curioasei fetițe.

    Viața i-a adus și eu destule greutăți. Meseria de croitoreasă i-a fost de mare ajutor. Pentru a economisi banii, lucra copiilor ei cam tot ce era necesar, de al gecuțe până la pantaloni. Uneori din materiale noi alteori croia din rochițele ei, care îi rămâneau mici, din pantalonii soţului și făcea lucrușoare frumoase și unicat pentru cele trei fetițe cu care o înzestrase Bunul Dumnezeu.

    Pentru acest om minunat timpul nu a fost niciodată suficient. 

                                                                                                                  Kessy Ellys Nycollas

                                                                                                                   05032019 / Petroșani

ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

15 - LA CURTEA LUI NEPTUN, ZEUL 

MĂRILOR, SE FACE DREPTATE ŞI 

ÎNŢELEPCIUNE

Dar veni ziua când Silto fu adus în faţa zeului mărilor Neptun. împlinise optsprezece ani. Zeul Neptun îl privi atent pe băiat, şi dădu a mulţumire din cap. Silto se făcuse flăcău în toată legea. în faţa zeului au fost aduse cele cincizeci de fiice ale lui.

– De azi inainte, începu zeul Neptun, tu, tinere Silto, vei ocupa cel mai înalt post la curtea mea şi-mi vei fi mâna mea dreaptă, iar supusele tale vor fi aceste cincizeci de fete, şi arătă spre fiicele sale.

– Nici odată! i-a tăiat-o Silto revoltat de porunca zeului. Doar ele îţi sunt fiice, şi apoi...

– Am spus, aşa să fie! accentuă zeul Neptun, iar după moartea mea îţi las drept moştenire toate adâncurile apelor şi să fii zeu peste ele.

– De acord, vorbi Silto, aşa să fie, dar aceste cincizeci de fete sunt fiicele tale, şi apoi... Marionela este dragostea mea, iar fără ea nu fac un pas de aici.

Zeul Neptun se ridică, se apropie de Silto şi, privindu-l drept în ochi, cu ură şi mirare întrebă:

Când ai mai izbutit-o şi pe asta, nenorocitul de mine?

– În cei optsprezece ani, răspunse mândru Silto.

– Te alung de la curtea mea! strigă zeul înfuriat.

– Alungă-1, căci dincolo-l aşteaptă cei optsprezece ani în

urmă, s-a auzit o voce de ecou din ceruri. Era vocea Astreei, zeiţa dreptăţii.

Apele mărilor, înspăimântându-se, loveau cu toată puterea lor în maluri. Toate vietăţile de mare încremeniră pe loc, iar mulţimea adunată la curtea zeului stătea cu capetele ridicate, privind cu gurile căscate spre cer. Numai zeul, stăpânindu-şi firea şi îmbărbătându-se, ridică mâinile în sus de parcă aştepta ceva să-i cadă-n ele, şi tot cu aceeaşi voce întrebă:

– Dar cine va fi zeu după moartea mea, dacă nu Silto?

– Tu nu vei muri niciodată, eu te voi face nemuritor, ca să fii veşnic zeul mărilor, răspunse vocea din ceruri, iar acest tânăr, blestemat de tine, lasă-l să se întoarcă înapoi pe pământ: la părinţii, rudele şi vecinii lui. Mai mult decât atât, continuă zeiţa dreptăţii, ai să le dai drumul şi supuselor tale răpite tot de prin cătunele de pe malurile mărilor. Să le dai drumul şi oamenii la fel îţi vor răspunde. Intre pământ şi mare se va lega o prietenie pe vecie: valurile mării nu vor mai inunda ogoarele şi casele oamenilor, nu vor mai răpi şi îneca pe copii şi pe cei istoviţi de puteri, iar pescarii la fel vor avea grijă de apele mării, să nu fie împuhoiate de murdării, să nu-i fie răpite vietăţile, doar cât pentru hrană. Dreptatea şi înţelepciunea vă va sta de pază vouă.

– Dacă rămân nemuritor, atunci la ce bun moştenitor. Fie pe voia voastră şi las-să părăsească Silto curtea mea, căzu de acord Neptun, zeul mărilor.

– Dar cum rămâne cu mine? întrebă cu jumătate de voce Marionela, de parcă se temea că-l va pierde pe Silto.

– Zeul să hotărască, tatăl tău! vorbi zeiţa dreptăţii.

– Ce pot să fac eu, când voi sunteţi atâţia! Pleacă fiica mea, pleacă cu el şi fiţi fericiţi împreună, zise zeul Neptun, sărutându-i pe amândoi pe frunte. Plecaţi şi voi la baştina voastră, se adresă dânsul către supusele răpite, apoi luă de-i puse Marionelei pe cap o diademă, iar lui Silto o coroană din frunze de laur.

Silto şi Marionela se aplecară şi sărutară mâinile zeului, apoi se luară ca doi copilaşi de mână şi, urmaţi de o suită de slugi ale zeului, mergseră înainte spre a părăsi adâncurile mărilor. Călăuză le erau delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita, care făceau cale deschisă pentru Silto şi Marionela. Şi îndată ce Silto şi Marionela făcură primul pas pe pământ, din ceruri se izbi o flacără roşie, ce ajunse la curtea zeului şi-l învălui pe zeu de se făcu pe dată mai tânăr, mai frumos şi mai mândru la chip. Această flacără roşie îl şi făcu nemuritor şi veşnic zeul mărilor.

0

Ion Cuzuioc - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 14 - SILOT SE ÎNTÂLNEȘTE CU FIICA ZEULUI MĂRILOR NEPTUN

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

14  -SILTO SE

 ÎNTÂLNEŞTE CU

 FIICA ZEULUI

 MĂRILOR NEPTUN

 

Cred că v-aduceţi aminte că-n ziua când în casa bătrânului pescar Cristian din cătunul Scoica de Mărgăritar s-a născut mult aşteptatul prunc Silto, în adâncurile mării soţia lui Neptun născuse o fetiţă. Dorinţa lui Silto de a se întâlni cu fiica zeului Neptun creştea zi de zi. Odată, în timpul unei lecţii în salon, Silto luat cu gândurile la fiica zeului, întrerupse ocupaţiile şi, revoltat, întrebă supusele:

– Pe fiica zeului, cea de o seamă cu mine, când am s-o văd? Câte mi-aţi povestit din tainele mării, dar despre ea nici un cuvânt. Toate bogăţiile mării mi-aţi arătat, numai nu pe fiica zeului. E peste puterile voastre acest lucru, sau, poate, nici nu trăieşte?

– Trăieşte, Silto, trăieşte. Fii pe pace, îl linişteau supusele. Totul e cu putinţă, numai că nouă ni-e tăiată calea spre ea. Unul delfinul Ami poate să te ducă la fiica zeului. O să te ducă spre seara zilei, când fiica zeului ese-n pridvor şi aşteaptă luna, ca apoi să se ducă cu ea în vis la culcare... Iată şi delfinul Ami. Peste puţin timp veţi porni spre palatul fiicei zeului. Vezi, fii cu ochii în patru. Regele ştie că odată şi odată te vei duce la fiica lui, şi de aceasta o păzesc stelele de mare. Ele văd totul ce se face în jur şi pe nimeni din străini nu lasă să se apropie de fiica zeului.

– Ehe-he! Delfinului meu toate căile îi sunt deschise! Toţi se tem de el şi nimeni nu se-ncumetă să se pună-n poară cu dânsul!

...Pe un sfert de mare se întinde palatul fiicei zeului Neptun. Şi tot atâta cale trebuia să străbată Silto cu prietenul său, delfinul Ami.

Nimeni nu le stătea în cale. Apa era limpede şi deschisă înaintea lor. Spre seara zilei ajunseră în dreptul pridvorului.

Stelele de mare priveau la ei, dar să se apropie nu-ndrăz- neau.

Iată-i ajunşi şi la salonul fiicei zeului Neptun.

– Ei, Silto, glăsui delfinul Ami, mai departe vei fi nevoit să mergi singur la fiica zeului, căci eu n-am dreptul să intru în salonul ei. Altfel voi fi blestemat şi eu,,

---

[1] Peplu- manta scurtă fără mâneci, prinsă pe umeri cu o agrafă, purtată peste tunică de femei în antichitatea greacă-romană.

Ion Cuzuioc - R.Moldova SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 13 - ÎN OSPEŢIE LA SALONUL ÎNVĂŢĂCEILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

13 - ÎN OSPEŢIE LA SALONUL 

ÎNVĂŢĂCEILOR

                 

Multe cuvinte frumoase despre învăţăcei auzise Silto de la dascălii săi. Dar să-i vadă, să vorbească cu ei nu avuse prilejul. învăţăceii, la fel ca şi Silto, au trecut ucenicia la dascălii împărăţiei. Dar, evidenţiindu-se de ceilalţi ucenici, ei au fost declaraţi învăţăcei. Datoria lor era să continuie tradiţiile cărturăriei la curtea lui Neptun, zeul mărilor.

După ce făcuse cunoştinţă cu unele din multele saloane ale curţii zeului mărilor, supusele lui Neptun îl conduseră pe Silto la salonul învăţăceilor. La apariţia lui Silto, învăţăceii, care cu cartea în mână, care cu foi de papirus, care cu socotitoare, lăsară toate la o parte, se ridicară şi se închinară lui.

Probabil că ştieau mai din timp de sosirea ce avea s-o facă, căci cu toţii, pregătiţi, au recitat cele mai frumoase poezii din câte au fost scrise, acompaniindu-se la lire. Bufonii, purtând marote,^[1] îl distrară cu marionetele lor. într-un cuvânt, fiecare avu prilejul şi plăcerea să-şi demonstreze cunoştinţele şi măiestria în faţa lui Silto. Drept recunoştinţă, şi Silto a citit câteva versuri din propria lui creaţie. Chiar şi o problemă rezolvă, socotind în gând.

– îi vezi? vorbiră supusele. Au să ajungă oameni mari. Aşa au fost şi taţii lor. Acum ei reprezintă onoarea curţii zeului Neptun. Ţine-le minte pe toate, Silto, pe pământ îţi vor prinde bine.

Delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita l-au purtat pe Silto prin toate colţurile curţii zeului, destăinuindu-i câte şi mai câte neauzite, nevăzute şi neştiute de el.

Din ziua aceea tot timpul erau împreună. între ei se legă o prietenie de nedespărţit. Delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita erau gata la orice, numai să-i ajute lui Silto să se întoarcă la baştina lui, casa părintească, părinţii şi rudele lui.

---

[1] Marotă — sceptru având în vârf un cap cu glugă şi împodobit cu clopoţei.

Ion Cuzuioc - R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 12-ÎN OSPEŢIE LA SALONUL HARNICILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

12-ÎN OSPEŢIE LA

SALONUL HARNICILOR

Luna trecu peste noapte la orizont, se închină în faţa unei făpturi luminoase şi dispăru. Pe cer strălucea soarele. Razele lui atingeau toate adâncurile pământului, mite cele ale mărilor.

– Silto-o-o... Silto-o-o... şopteau supusele zeului la geamul lui Silto. Soarele a răsărit. E timpul deşteptării.

Silto sări în picioare, îşi spălă faţa cu spumă de mare, bău în fugă un potir cu lapte afumat şi o zbughi din odaie. în hol îl aşteptau supusele.

– Unde ţinem calea mai departe? întrebă Silto.

– În ospeţie la salonul harnicilor, răspunseră supusele. De la ei avem ce lua bun. Mai harnici şi dibaci, ca-n salonul unde plecăm noi, nu găseşti în toată curtea zeului. Cât e ziulica de mare muncesc şi muncesc fără a fi grăbiţi de cineva.

Salonul harnicilor se găsea în apropiere de cel al lui Silto. Aşa că nu prea făcură cale lungă până sosiră cu toţii în ospeţie la harnici.

– Îi vezi? arătară supusele către harnici. Unii pregătesc seminţe de mei pentru peştişori, alţii împletesc horeţe pentru a-i prinde pe răpitorii mării, pe cei ce nu dau pace bună să trăiască confraţii lor mai mici.

Nimeni nu stătea locului. Fiecare îşi avea îndeletnicirea lui.

– Să le dăm o mână de ajutor! Ce ziceţi? propuse Silto.

– Că bine zici! acceptară supusele.

Lucrul mergea cu spor şi într-un timp scurt cu toţii îl şi terminară. Harnicii îi serviră pe oaspeţi cu câte o prăjitură şi le mulţumiră pentru mâna de ajutor.

Silto şi supusele zeului din salonul harnicilor trecură în alt salon.

,

Ion Cuzuioc SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN . 11) SILTO ÎI SALVEAZĂ PE LENEŞI DE LA ÎNEC

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

11 - SILTO ÎI SALVEAZĂ PE LENEŞI DE LA ÎNEC

Gălăgie, zarvă în împărăţie.

– Se îneacă leneşii!... Sărmanii de ei... Salvaţi-i, care şi cum poate, rugau speriate supusele zeului.

Într-o bună noapte leneşii s-au luat la ceartă de la o ciocolată. Certându-se, au ajuns până la bătaie. Iar când vine vorba despre bătaie, lucrurile stau mai trist. Cu atât mai mult, când are loc o bătaie între leneşi. Câtă hărnicie, câte mişcări vioi, câtă putere au găsit ei! Minune, nu alta, de nici nu-ţi vine a crede ochilor, că-n faţa ta se bat pur şi simplu nişte leneşi, molatici în toate celea. Cred că v-aţi priceput: de nu era ciocolata la mijloc, nu-şi mai dădeau ei chiar atât de uşor arama pe faţă.

Mai marele leneşilor, cel mai puternic, când îşi făcu vânt în ceilalţi părtaşi ai lui, îi culcă pe dată la podea. Numai unul singur, cel mai sfrijit şi jigărit dintre leneşi, nu făcea altceva nimic, decât ţipa în gura mare şi bătea cu picoarele pe podea. Hain mai era el la inimă. Văzând că mai marele leneşilor a pus mâna pe ciocolată, se descălţă şi aruncă cu papucul în şeful său. Mai marele, însă, nu era chiar atât de prost, ca să stea stâlp şi să aştepte când papucul îi va pupa gura sau fruntea, ci se aplecă niţel, ca dumnealui, papucul, să-şi facă mendrele în geamul salonului, unde sălăşluiau leneşii. Apa numai atâta şi aştepta: să-şi găsească libertate mai pe placul ei. Leneşii, cu toate că erau amfibii, dar numai cu apă nu puteau trăi. Viaţa lor acum atârna pe un fir de aţă. Şi iată că în ajutorul lor a venit delfinul Ami. îşi făcea vânt printre cioburile geamului, scotea din salon un copil şi-l ducea în alt salon, al harnicilor, apoi înghiţea o gură de aer prospăt şi se întorcea iar în salonul leneşilor.

Şi aşa unul câ au fost cu toţii salvaţi de către delfinul Ami.

– Cum?! Au să trăiască leneşii cu harnicii într-un singur salon?! Aş zice să-l reparăm pe al leneşilor, ca până la chindii să-şi adăpostească neastâmpăraţii de găzdaşi, vorbi Silto, care venise şi el la locul cu bucluc.

– De acord! Dar cum? întrebă delfinul Ami. Ai vre-o propunere?

– M-ajunge capul la aşa ceva.

– Atunci zi-i, ce mai aştepţi, îşi ciuli delfinul Ami urechile.

– În doi e mai greu, iar de-ar fi şi ceilalţi delfini, prieteni ai tăi, mai uşor am duce treaba la capăt.

– Aici! Aici! Cu toţii am venit şi suntem gata de muncă, glăsuiră delfinii.

– Bine. Eu voi repara geamul, iar voi scoateţi apa din salon.

În scurt timp geamul fu reparat, iar delfinii cu cozile lor mânară toată apa din salon.

– Poftim de treceţi şi să vă fie de minte, cuvăntă Silto leneşilor, care dădură busna spre intrare în salon. Bună noapte şi înţelegere la toţi!

Leneşii, de parcă aşa şi trebuia să se întâmple, fără a mu

lţumi pentru ajutorul acordat, trecură în salonul lor. 

Ion Cuzuioc - R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 10) SILTO LA SALONUL LENEŞILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
10) SILTO LA SALONUL LENEŞILOR

Prima cunoştinţă cu saloanele curţii zeului Neptun, Silto o făcu cu cel al leneşilor. Căzuse tocmai la vremea când în salon aveau loc întrecerile pentru titlul de cel mai mare leneş, locuitor al adâncurilor mării. La întreceri aveau dreptul se ia parte numai şi numai leneşii. Până şi arbitrii tot dintre leneşi au fost aleşi.

– Bine v-am găsit, salută Silto pe cei prezenţi în salon. Dar parcă nici nu vorbise. Toţi tăceau chitic.

– Cine sunt ei? De unde s-au luat? se miră Silto către supuse.

– De unde s-au luat?! De pe partea cealaltă a curţii. Au fost răpiţi de către sirene, iar la curtea noastră prefăcuţi în amfibii. Ţi-aduci aminte de palatul amintirilor, unde stau ascunse hainele?... Toate-s ale lor. Când au fost răpiţi, toţi erau la fel pentru noi şi trăiau împreună, însă mai pe urmă am fost nevoiţi să-i despărţim prin diferite saloane. Acesta-i al leneşilor.

Intr-un colţ al salonului, un leneş îi turna altuia lapte în gură. Ultimul şedea cu gura căscată, de parcă prindea muşte. Burta, din ce în ce se făcea tot mai mare şi mai mare. Până la urmă îi crăpase de atâta lapte înghiţit. El a şi fost declarat campion printre leneşi, numai că după moartea sa.

– Îi vezi? cuvântară supusele. Cum moare omul de lene! Iată aşa şi trăiesc ei. Un chin pe capul dădacelor.

– Mai bine zis, fiinţează, dar nu trăiesc, argumentă Silto.

– întocmai, îl susţinură supusele. Să-ţi fie de învăţătură.

Acum plecăm la culcare, iar mâine din nou vom purcede prin saloane.

Supusele zeului îl petrecură pe Silto în salonul său, dorin- du-i la despărţire „Noapte bună!".

Harpele cântau, iar melodiile lor unduiau printre valurile apelor, ajungând până la geamul îmbrăcat cu lambrechin^[1] al lui Silto. Chiar şi peştişorii veneau la glasvand,^[2] loveau cu botişoarele în el, semn de salutare lui Silto, apoi se întorceau şi coborau pe fundul mării, căutându-şi loc printre flori, sălaş peste noapte, iar Silto pe divanul său aţipea, din când în când trezindu-se de privirile lunii, care pătrundea printre ape să-l vadă pe Silto. Dar vezi că Silto nu putea vedea decât numai halourile^[3] pe glasvanduri. Luna dispăru. Silto aţipi. Aţipiră şi vietăţile mării. Numai marea se zbătea în valuri, înspăimân- tându-i pe cei din jur şi pâzind bogăţia lui.

---

[1] Lambrechin — draperie scurtă fixată în partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi în scop decorativ.

[2]Glasvand— uşă pliantă cu geamuri, care desparte două încăperi.

5Halo (halouri) — aureolă care încercuieşte pe o placă imaginea unui punct luminos.

Ion Cuzuioc - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 9) LA PALATUL AMINTIRILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

9) LA PALATUL AMINTIRILOR

Se făcu zori de zi. Linişte şi pace în toată curtea zeului. Dormea în linişte şi pace şi Silto. Numai supusele zeului nu-şi găseau astâmpăr. Nici de cum nu puteau să se hotărască: să-l ducă sau nu pe Silto la palatul amintirilor. Le era teamă că-i vor aduce vre-o durere sufletească. Poate că aveau să renunţe la această călătorie, dacă una din supusele mai bătrâne nu lua cuvântul:

– Să-l ducem, vorbi ea. Suntem datoare. Azi, mâine sau mai târziu, dar odată şi odată trebuie să-şi vadă amprentele din casă, cătunul lui. Şi încă una e la mijloc. Cum au să-l cunoască părinţii, dacă Silto nu-şi va primi ce-i a lui din palatul amintirilor ca să le arate părinţilor, rudelor, băştinaşilor.

– Aşa e, aşa e! încuviinţară ceilalţi. Să-l trezim şi să pornim spre palat.

...De toate ce-i văzură ochii se ului Silto. Şi tichii, şi broboade, şi cămăşuici, şi pantalonaşi, şi papucei puteai vedea în palatul amintirilor. Toate aparţinând pruncilor răpiţi de pe malurile mării, acum supuşi ai zeului Neptun.

– Să le păstrezi ca ochii din cap, îl sfătuiră supusele pe Silto, înmânându-i hăinuţele cu care era el îmbrăcat încă pe timpurile anului de faşă. Şi nu cumva să afle zeul Neptun, pe ce mâini au nimerit ele, c-o să ne vină de hac la toţi.

Ca pe o relicvă păstra hăinuţele, după care mai pe urmă aveau să-l recunoască părinţii, rudele şi băştinaşii. Mai bine zis, după ele, apropiaţii lui aveau să-şi aducă aminte că numai unul Silto, cândva, în cătunul Scoica de Mărgăritar purta aşa hăinuţe.

Ion Cuzuioc - R .Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 8) TAINA PALATULUI DE CHIHLIMBAR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

  

8) TAINA PALATULUI DE CHIHLIMBAR

Cale lungă făcură Silto cu delfinul Ami, meduza Aurelia Aurita şi supusele până ajunseră la palatul de chihlimbar. Nici o vietate de mare nu putea să se apropie de palat, care era păzit de către caracatiţe.

Spre mirarea tuturor vietăţilor, meduza Aurelia Aurita plutea direct înainte spre Porţile de Granit ale palatului, luminând calea lui Silto şi delfinului Ami.

La vederea lor, caracatiţele deschiseră porţile. Le deschiseră, căci meduza Aurelia Aurita lumina toate adâncurile mării, de altfel beznă în jur, iar delfinul era unul din străjerii fideli ai curţii. Altminteri, fară nici o discuţie, atât meduza cât şi delfinul s-ar fi întâlnit pe dată cu moartea. Aşa făceau caracatiţele cu toţi cei nepoftiţi la palat.

Şi să vedeţi, copii, minunea, bogăţia şi puterea palatului! De jur împrejur totul lumina. Şi podul, şi pereţii, şi podeaua, şi uşile, numai din chihlimbar erau zămislite.

– Vezi aceste douăsprezece uşi? arătară supusele lui Silto.

– Da! Ce-s cu ele? întrebă tânărul la rândul său.

– Deschid foişoarele fermecate, care, după cum vezi, sunt încătuşate şi păzite de caracatiţele mării, unde stau ascunse cele douăsprezece sceptre şi coroane de aur ale zeului Neptun. La începutul fiecărei luni, zeul, urmat de cele mai devotate supuse, vine la palatul de chihlimbar, unde marele spătar îi înmânează un alt sceptru şi coroană, care-i dă puteri noi. în ele, în ele stă ascunsă şi viaţa, şi puterea zeului. Şi au ele un farmec ciudat. Oricine ar reuşi să pună mâna pe sceptru şi coroană, şi viaţa şi puterea zeului Neptun o va putea răpi. Ele sunt menite numai şi numai zeului.

– Să mergem, să mergem, propuse meduza Aurelia Aurita.

– Că bine zici, acceptară supusele, nu de alta, dar ne-o fi căutând şi a mai stârni zarvă din cauza noastră.

Cu toţii făcură cale întoarsă spre palatul zeului Neptun.

– Mâine, Silto, vorbiră supusele la despărţire, vom porni spre un alt palat. Până atunci, însă, noapte bună! Somn uşor...

Ion Cuzuioc - R. Moldova SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 7 - SILTO SE ÎMPRIETENEŞTE CU DELFINUL AMI ŞI MEDUZA AURELIA AURITA

7 SILTO SE ÎMPRIETENEŞTE CU DELFINUL AMI ŞI MEDUZA AURELIA AURITA

Iată că sosi şi timpul când supusele zeului trebuiau să-l facă pe Silto cunoscut cu vietăţile de mare. Bineînţeles, cu vietăţile cele blânde, care nu prezintă pericol pentru om, ci îi pot veni chiar în ajutor.

Ca de obicei, în una din dimineţile zilelor trăite în adâncurile mării, supusele zeului Neptun au venit în salonul unde dormea Silto, i-au adus dejunul, pe care 1-a servit cu poftă, apoi îi cuvântară:

– Le-ai deprins aproape pe toate, din câte ne-au fost date să te învăţăm, Silto. Ai deprins şi scrisul, şi cititul, şi muzica, şi dansul, ai căpătat şi putere, şi frumuseţe. Sfatuindu-ne, noi, dădacele, am luat hotărârea să te arătăm delfinului... Da, da! Delfinului! Să nu te miri! Alt prieten mai devotat şi mai puternic ca delfinul nu vei găsi în această curte. Delfinul niciodată nu atacă omul, ba din contra, îl ajută şi-l salvează de la înec. Dascălii tăi credem că ţi-au povestit despre acest animal de mare, şi nici nu bănuim că nu ştii unele asemănări între om şi delfin... îs mulţi ei la curtea noastră. Noi, însă, ţi-l vom arăta pe cel mai bun, căruia îi zice Ami. Nu o dată a ospeţit el pe la noi.

Deci... în largul mării!

Delfinul Ami cu tot cârdul lui se afla la salonul învăţăceilor şi le asculta armonioasele melodii interpretate la harpe. Uneori, amuzaţi de ritmurile strunelor, mai băteau şi ei cu coada la geamul salonului.

Acolo îl şi împrieteniră supusele pe Silto cu delfinul. La drept vorbind, delfinul Ami ştia despre soarta lui Silto şi nu se gândi mult ca să-l îmbărbăteze:

– Ţine-te dârz, tinere. Delfinul la nevoie se cunoaşte. Numi voi precupeţi puterile pentru un bine omenesc.

– Ei, ce ţi-am spus noi? se bucurară supusele lui Neptun. Sunt şi suflete bune în împărăţia aceasta.

– Să-i facem cunoştinţă şi cu meduza Aurelia Aurita, vorbi înţeleptul animal de mare, delfinul Ami. Toate căile, văgăunile mării le ştie şi le luminează. Numai de folos ne poate fi ea nouă.

Meduzele se aflau la repetiţie în salonul dănţuitoarelor. Repetau „Hora meduzelor", armoniată la harpă de meduza Aurelia Aurita. Ele se pregăteau pentru un concert de sărbătoare în cinstea zeului mărilor Neptun. Silto, dădacele lui şi delfinul Ami, care sosiră în salonul dănţuitoarelor, au aşteptat până se sfârşi repetiţia.

– Frumos dans, n-am ce zice, lăudă Silto „Hora meduzelor", apropiindu-se de dănţuitoare. Şi melodia e duioasă.

După repetiţie delfinul Ami îi făcu cunoştinţă cu meduza Aurelia Aurita, care avea faima de vietate blândă şi deşteaptă în apele mărilor.

– Acum, Silto, vorbiră supusele zeului, ar fi bine să-ţi facem cunoştinţă cu curtea zeului Neptun.

– Deci, voiajul prin curtea zeului, glăsui delfinul Ami.

Ion Cuzuioc - R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 6 - SUPUSELE LUI NEPTUN MĂRTURISESC LUI SILTO TAINA

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

SUPUSELE LUI NEPTUN  MĂRTURISESC LUI SILTO

TAINA

După ce deprinse graiul omenesc şi cel al vieţuitoarelor de mare Silto trebuia să înveţe a citi şi a scrie. Dar vezi că dădacile lui nu puteau s-o facă, erau analfabete. Această îndatorire căzu pe seama învăţaţilor curţii zeului Neptun.

Şi iată că într-o bună zi supusele îl îmbrăcară pe Silto în cele mai frumoase straie de sărbătoare şi-l conduseră în salonul grămăticilor. Tot salonul era numai cu litere zămislite din papură şi fildeş. Mai întâi dascălii îl învăţară pe Silto să ţină minte cum arată toate literele şi cum se scriu ele. După ce isprăviră această lecţie, începu jocul literelor: dorea Silto să formeze un cuvânt, îşi alegea literele necesare, le aranja în ordinea cuvenită şi cuvântul era gata. Şi aşa, cuvânt cu cuvânt, până se întindeau propoziţii întregi. Acelaşi lucru putea să-l facă Silto şi fără literele din papură şi fildeş. Era de ajuns să i se aducă o foaie de papirus şi un condei şi cuvintele răsăreau unul după altul.

Silto la curtea zeului Neptun deprindea toate îndrumările dascălilor săi. Ştia şi a citi, şi a scrie. Cunoştea şi înţelegea şi graiul omenesc, şi cel al vieţuitoarelor mării. Când împlini zece ani, supusele zeului mărilor Neptun îi destăinuiră totul.

– Cum... mamă şi tată... dar... nu-s aici şi nu-i cunosc? vorbi pe bâlbâite Silto.

– Ai şi mamă, şi tată, şi pe toţi îi vei vedea dincolo de adâncurile mărilor. Dar până atunci trebuie să mai deprinzi încă multe aici, până vei ajunge de partea cealaltă, căci zeul

Neptun nu te va elibera cu una cu două. Crezi că noi nu ţi-am da drumul de la curte, crezi că nouă ni-e mai uşor să fim martori la străinătatea pe care o înduri tu şi alţii sortiţi ca tine? Apa mărilor are o putere a ei. între apa de lângă maluri şi cea de lângă curtea zeului mai pluteşte şi o altă apă – apa moartă, Silto. Şi nimeni nu scapă viu, dacă nimereşte în albia ei. Câte suflete, tinere şi bătrâne, şi-au pierdut viaţa, voind să se întoarcă la baştină.

– Atunci cum îi voi putea eu vedea pe mama şi pe tata? Nu e scăpare oare? întrebă Silto îngândurat de mărturisirile supuselor.

– Vom încerca, Silto, fii pe pace, căci zeul Neptun, mai devreme sau mai târziu, dar totuna te va elibera, căci oamenii de pe pământ, în numele tatălui tău, care e şi el stăpân – stăpân în cătunul de pe malul mării, vor face orice, numai ca să te salveze. Răbdare, răbdare, copile. Cu răbdarea treci şi marea! cuvântară într-un glas supusele. Singur o să-ţi fie greu să înfrunţi greutăţile, care îţi pot ieşi în cale. Dar cu ajutorul prietenilor o să izbuteşti mai uşor. Trebuie să-ţi găsim prieteni şi printre vietăţile de mare. La nevoie îţi vor fi de ajutor.

Ion Cuzuioc - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 5 ALBATROSUL LE MĂRTURISEŞTE PESCARILOR UNDE SE AFLĂ MICUŢUL SILTO

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

ALBATROSUL LE MĂRTURISEŞTE 

PESCARILOR UNDE SE AFLĂ

MICUŢUL SILTO

Cine a fost în ospeţie la pescari, a observat că, atunci când peştele e aruncat din plasele mrejelor în bărci, deasupra lor roiesc o mulţime de pescăruşi. Ei urmăresc bărcile pescarilor până la mal, iar aici mai răpesc şi câte un peştişor, doi pentru hrană. Printre pescăruşi se dau în vânt după peşti şi albatroşii, care de asemenea sunt păsări de mare, asemănătoare pescăruşului, de culoare albă, cu aripile lungi, îngustate şi negre la vârf. Nu mă îndoiesc că aţi văzut şi voi vreun albatros la mare. Albatrosul e prieten devotat pescarilor. Această calitate el şi-a demonstrat-o în multe clipe grele ale pescarilor. Bunăoară, ei dau de veste pescarilor când se apropie furtuna.

Şi de data aceasta Albatrosul s-a dovedit a fi fidel pescarilor. El a urmărit valurile răpitoare până la locul unde a fost dus micuţul Silto, iar apoi s-a şi intors la pescari să le mărturisească taina. Pescarii, care cunoşteau graiul păsărilor de mare, au înţeles totul din ţiuitele Albatrosului.

S-au bucurat mult pescarii, şi mai ales bătrânul Cristian, când au aflat de la Albatros că micuţul Silto trăieşte, creşte mare şi frumos în adâncurile mării.

Şi parcă din nou a înviat acea zi când s-a născut Silto. Bărbaţii pregăteau bărcile, soţiile lor coceau pâine şi făceau lumânări. Şi toţi cu cântecul pe buze au ieşit în largul mării, în căutarea răpitului Silto. Apoi au dat drumul pâinilor pe apă, cu lumânări aprinse şi infipte în ele, aşteptând ca vreo una din pâini să se oprească la locul unde se găseşte Silto. Femeile ascultau ghiocul, ca să ştie locul unde se află răpitul Silto şi să înştiinţeze pe bărbaţii lor. Şi aşa, zi de zi, noapte de noapte, îl căutau pescarii pe Silto în largul mării, până când de la o vreme au pierdut toată speranţa de a-l mai găsi. Albatrosul nu putea da de ştire pescarilor despre Silto, decât că e viu, creşte şi se face mare şi frumos. Vezi, că şi Albatrosul avea unele îndatoriri faţă de apa mării. Ea îl ocrotea, îl hrănea cu vieţuitoarele ei. Şi dacă zeul Neptun ar fi aflat că la curtea lui trăiesc trădători, bineînţeles, i-ar fi alungat dincolo de malurile ei. Iar fără apa mărilor, ce fel de viaţă ar fi dus Albatrosul pe pământ? Bătrânul pescar Cristian şi cu nevasta sa Cristiana se mulţumeau şi cu atâta, trăind cu încrederea că va veni vreo dată şi ziua aceia când vor putea să-şi vadă feciorul viu şi sănătos, c-apoi să moară mulţumiţi şi cu inima împăcată. Credeau ei în apele mării, căci o viaţă le slujise lor. Nu puteau ele să-i răsplătească în modul cel mai crunt, în orice caz nu aveau dreptul. Cu această încredere plină de omenie, bătrânul Cristian şi cu nevasta sa Cristiana aşteptau sa-şi vadă odrasla.

Ion Cuzuioc SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 4 - SUPUSELE LUI NEPTUN ÎL ÎNVĂŢA PE SILTO SĂ VORBEASCĂ

 Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

SUPUSELE LUI NEPTUN ÎL ÎNVĂŢA

 PE SILTO SĂ VORBEASCĂ

Pentru început supusele lui Neptun au hotărât să-l înveţe pe micuţul Silto să vorbească. Mai mult decât atât, ele şi-au pus în gând să-l înveţe şi graiul vietăţilor de mare, ca mai apoi să poată lega vorbe cu ele.

Ca orice copil de pe pământ, Silto lega vorba: ma-ma, ta-ta. Nu-şi dădea sărmanul seama că nici mama, nici tata nu-s lângă el. Dar supusele zeului, adică dădacele micuţului erau şi mamă, şi tată pentru el. Pe urmă au fost rostite şi denumirile obiectelor din jurul său. Cu încetul Silto putea să ceară şi să refuze un lucru, să întrebe şi să răspundă dădacelor. Şi aşa cum copiii prind repede cuvintele, în scurt timp s-a învăţat să vorbească şi Silto. Când a crescut mai măricel, dădacele îl făcură cunoscut şi cu graiul vietăţilor de mare. La baza graiului vietăţilor erau semnele schimonosite cu botişorul, aripioarele şi codiţele lor. Când îi venea rândul lui Silto să vorbească cu vietăţile de mare, apoi şi el gesticula cu capul, buzele, mâinile ca să fie pe înţelesul lor.

Odată ce Silto prinse darul vorbirii, supusele lui Neptun găsiră de cuviinţă să-i mărturisească despre străinătatea pe care o poartă şi despre părinţii, rudele, băştinaşii care îl aşteaptă dincolo de adâncurile mării, în cătunul Scoica de Mărgăritar. Dar, până una alta, să vedem ce se petrece în cătunul Scoica de Mărgăritar?

Ion Cuzuioc SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 3 SILTO LA CURTEA LUI NEPTUN, ZEUL MĂRILOR

SILTO LA CURTEA LUI 

NEPTUN, ZEUL MĂRILOR

Pe când e lumea şi pământul se ştie că Neptun este zeul mărilor. Prin părţile noastre sărbătoarea lui Neptun o petrecem vara, când apa mării e mai caldă şi copiii pot să se zbenguia- scă în valurile ei. Mulţi din copii, îndepărtân- du-se de mal, chiar se scufundă în apă, chipurile, îl caută pe Neptun. Ei, dar Neptun nu vine cu una cu două la mal. Vine atunci, când copiii îi aduc cântece vesele şi dansuri frumoase. Pe lângă toate acestea, copiii mai aprind şi un rug mare, ca nu cumva ţânţarii să-l pişte pe Neptun, musafirul. Iar când Neptun poposeşte în ospeţie la copii, numaidecât le aduce în dar şi cadouri frumoase, scumpe. Are el de unde, căci curtea lui e mare şi frumoasă, bogată în toate celea. Şi fiindcă voi nici o dată n-aţi văzut curtea lui Neptun, am să vă povestesc eu cum arată ea.

Curtea lui Neptun se întinde pe tot cuprinsul mării, cât e ea de largă şi adâncă. Şi are Neptun multe, multe casteluri. Toate împodobite cu mărgean şi chihlimbar. Până şi tronul lui Neptun din chihlimbar e făcut, dar căptuşit cu alge, să nu-i fie frig, când şede în el. Dar cea mai mare bogăţie a lui Neptun sunt vietăţile mării. Multe la număr, că nici învăţaţii nu le cunosc pe toate. Bineînţeles, cu timpul le vor cunoaşte ei, dacă nu vor da de altele. Are Neptun şi vietăţi frumoase, are şi blânde, şi răpitoare. Şi pe fiecare le foloseşte cum îi vine lui. Mă rog, ca orice zeu. Dar mai are Neptun, altfel nici nu-şi închipuie viaţa, şi multe supuse. Care răpite de pe malurile mării, care născute chiar la curtea lui. Şi iată că micuţul Silto, răpit din cătunul Scoica de Mărgăritar, însufleţit cu puteri neobişnuite omului pământesc, pentru a putea trăi şi în apă, a fost dat în primirea supuşilor zeului Neptun. Să-l dădăcească până se va face mare.

Supusele zeului Neptun l-au primit cu bine pe micuţul Silto. Aveau grijă de el ca de copilul lor. îl alăptau şi la zorii zilei, şi-n ameaza mare, şi la chindii. îi arătau cele mai frumoase şi colorate petre scumpe de mare, îi cântau la harpe cântece de leagăn şi-l legănau în hamac. în zi de sărbătoare ieşiau în largul mării, îl aşezau în ricşă şi-l purtau prin toate saloanele curţii, calea fiindu-le luminată de către meduze. îl alintau cu toţii şi fiecare spunea câte un cuvânt de bine nou-născutului Silto. Fiecare vroia să aibă fericirea de al ţine pe o clipă în braţe pe Silto şi să-i dăruie sărutul de mamă. Creştea Silto. Creştea văzând cu ochii, fără a bănui că adâncurile mării nu i-e adevărata casă părintească.

După cum v-am mai spus, pentru multe supuse ale zeului Neptun adâncurile mării tot nu le era adevărata casă părintească. Ele tot au fost răpite de la părinţii, rudele şi băştinaşii din cătunul Scoica de Mărgăritar de pe malurile mării. Dar neavând nici un ajutor ca să fie salvate, aşa au şi rămas pentru veşnicie să trăiască prin străini şi să fie supusele zeului Neptun. Şi poate de atâta aveau milă de Silto şi trăiau cu gândul, că va veni şi ziua, când va putea măcar el să-şi vadă părinţii, casa, pământul natal. Supusele au hotărât să-l înveţe carte şi să-i povestească toate cele ce s-au întâmplat după naşterea lui şi cum a ajuns el în adâncurile mării. Şi nu numai atât, ci şi să-l înveţe a fi un băiat deştept, cinstit, ager la minte, voinic şi isteţ.

ION CUZUIOC - ROMÂNIA-SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 2 SILTO ESTE RĂPIT DE CĂTRE VALURILE MĂRII

SILTO ESTE RĂPIT DE 

CĂTRE VALURILE MĂRII

Apariţia nou-născutului în familia bătrânului pescar Cristian aduse multă bucurie în toate căsuţele cătunului Scoica de Mărgăritar. Dar altfel stăteau lucrurile dincolo de malurile mării, la curtea lui Neptun.

Bătrânul Neptun de asemenea dorea un băiat, ca să aibă cui lăsa moştenire curtea malurilor şi cine să fie zeu peste ea după moartea sa. Dar, din păcate, sărmana lui soţie îi năştea numai şi numai fetiţe. Acelaşi lucru se întâmplă şi de data aceasta: soţia la fel îi născuse o fetiţă, tocmai a cincizecea la număr. Neptun, înciudat şi înrăit până la culme, pe dată chemă supusele şi le ordonă:

– Până la chindii să văd răpit primul băieţel născut pe malurile mării!... Şi tot până atunci să mi-l înfăţişaţi aici – la curtea mea!

Supusele zeului s-ar fi cuvenit, după cum le obliga îndatoririle supuselor, să îndeplinească fără nici o discuţie porunca. Dar, vezi, că în afară de îndatoriri, supusele mai aveau şi suflet omenesc şi nu puteau ele cu una cu două să se hotărască la aşa o poruncă cruntă.

– Măria ta! căzură în genunchi supusele. Fă ce vrei cu noi, dar să răpim un copil e peste puterile noastre. Ai milă de noi şi nu ne obliga să mergem la blestem! rugară supusele pe zeu. E băştinaşul nostru şi ni-e milă de el, sărmanul de copil...

– Băştinaşul vostru?! se oţărî zeul. Baştina voastră e aici, la curtea mea, blestematelor ce sunteţi voi! Afară cu voi, să nu vă văd în ochi, nemernicelor! Las-că isprăvesc eu şi fără voi... se calmă bătrânul zeu, doar pe o clipă.

Se ridică în picoare şi lovi cu sceptrul în valuri, ordonându-le:

– Voi, voi, valurilor, să mi-l înghiţiţi şi să mi-l aduceţi la curte pe primul băieţel născut dincolo de noi! Chiar acum! strigă înfuriat zeul mărilor.

Valurile şi ele înfuriate pe propria lor soartă, se izbeau în maluri cu toată puterea. Dar, iată, că de malurile mării se apropie pescarii; pentru a îmbăia după tradiţie pruncul în apele ei, ca să capete bărbăţie şi suflet de pescar. Trebuiau să-l coboare de trei ori în apele mării. Valurile, aşteptând momentul, s-au liniştit, îndepărtându-se de maluri.

Pescarii l-au îmbăiat o dată, binecuvântându-i viaţă sănătoasă, plină de noroc şi bucurie, apoi l-au îmbăiat şi a doua oară, rugând să fie apărat şi ferit de rele. Când au dat să-l coboare a treia oară, valurile şi-au întins spumele, răpind pe micuţul Silto chiar din mânile pescarilor.

Băieţelul Silto fu răpit şi adus de valuri la curtea zeului. Frumoasa sărbătoare pe malurile mării parcă nici nu fusese, în casele pescarilor luminile s-au stins şi numai unde şi unde licărea câte o lumânare; uşile şi ferestrele s-au închis pentru ca să se păstreze măcar câtuşi de puţin timp căldura respiraţiei pruncului Silto. Bărbaţii au amuţit de parcă au luat apă în gură, iar femeile, acoperindu-şi faţa cu marame negre, veniră în casa bătrânului pescar Cristian, pentru a-i alina durerea şi a-l îmbărbăta cu un cuvânt bun. Apele mării se izbeau în maluri cu furie, peştişorii nu mai ieşiau la suprafaţă să admire frumuseţea sărbătorii venirii pe lume a nou-născutului, iar pescăruşii fâlfâiau din aripi de parcă vroiau să alunge duhurile rele. Şi doar unul, Albatrosul, care era mai obraznic şi mai curios decât alţi pescăruşi, izbutea să cunoască puţinul din tainele mărilor.

Presimţând că se va întâmpla ceva cu pruncul Silto, Albatrosul se rotea deasupra pescarilor, ţipând cu glas alarmat, de parcă voia să spună: „Nu-l coborâţi în apă, c-o să-l perdeţi!" El a fost unicul care a văzut cum apa mării aşteaptă cu valurile ei înfoiate pe micuţul Silto, să-l înşface şi să-l ducă la curtea zeului. El a fost acela care a văzut cu ochişorii săi ageri cum valurile mării i l-au înfăţişat zeului pe răpitul Silto şi zeul a poruncit ca peste optsprezece ani, când băieţelul va creşte şi se va face mare, să i-l aducă din nou în faţa lui, iar mai departe să facă aşa, cum îşi pusese de gând înainte de răpire. Iar bătrânii pescari de acum se grăbiseră a-i taia pruncului pomul – pomul vieţii–, şi nu numai atât, ci îi şi înălţară pe malul mării o stâncă din scoici învăluită cu o pânză neagră.

Au amuţit casele, au amuţit stăpânii lor, a amuţit marea şi pescăruşii. Unde şi unde câte un oftat greu mai străpungea liniştea. Unde şi unde o lacrimă, căzută pe pământ, scotea un sunet ciudat. Şi numai Albatrosul nu-şi găsea loc nici în largul mării, nici la malurile ei.