vineri, 27 decembrie 2019

CARMEN PINTE - INVITAȚIE LANSARE




INVITAȚIE

În ajun,
De Sfant Crăciun,
Moșul mi-a adus,
Sub brăduț ascuns,
Un cadou frumos,
Noul meu volum,
File cu parfum
Cartea de debut,
Ce va fi expus,
La început de an,
La noi, in oraș,
În Petroșani,
Vă aștept cu drag,
Să ne bucurăm,
Să socializăm,
În sala de Marmură a Primăriei,
Cu muzică, multă feerie,
Zâmbete și stropi de bucurie... 💓!

Multumesc Kessy Ellys Nycollas, editorului Dumitru Ciobanu, pentru realizarea acestui proiect!



INVITAȚIE


INVITATIE


Anul 2020, pentru mine, pornește în forță.

După o perioadă de refacere, am hotărât să pregătesc, trei volume de poezii care așteptau cuminți să mă hotărăsc la data ,,nașterii" lor.

             Momentul se apropie.


              14.01.2020


Vă invit la lansare!

Alături ne va fi:

DJ. TICĂ - sunetul

NELU COŢA - FOTO și video


Formația C&N Târgu Jiu

Solista de muzică populară, CLAUDIA ENACHE


Doritori vor avea posibilitatea cumpărării noilor volume.
VĂ MULTUMIM PENTRU PREZENTĂ!
Cu drag și respect,
KEN










miercuri, 25 decembrie 2019

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA - POEME



















Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

Iubito (glossă m.)


N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoro
și,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să î
ți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparo
și
Într-un crepuscul ro
șu la apus
În serile cu macii somnoro
și.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrun
ți rana rușinii
În bra
țe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu
știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii cop
ți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoro
și,
N-am să te iubesc când plâng arinii.
cu mâinile împreunate


învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
a
șteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăre
știce spun
numai Dumnezeul meu
știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele
și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la por
țile pământului

De când mă tot cauți

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită
și goală.

Tot mai cred în minunile crea
ției
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societă
ții
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai în
șală aparențele,
dar mă în
șală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cau
ți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii
știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nop
țile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihne
ște pe un nor alb
sub care mă iube
ști.
Dezamăgire


Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e
și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mul
ți.

Nici nu
știu ce vom face fără niciun drept
cei din justi
ție sunt independenți, etc.
pot face ce vor
și când vor
pot pune alte cuvinte în propozi
ții
pot schimba
și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democra
ția și dreptatea nu poți face nimic
cel mult po
ți deveni o victimă
care î
și cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite
și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate
ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vie
ții geroasă.
La umbra pleoapelor


Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până în
țelegem tot ce spun printre rânduri
ca ni
ște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii
și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul lini
știt
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare î
și dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Doamne, la ce-mi zboară mintea,
trupul vrea să se odihnească cuminte
când începe toamna fără explica
ții
și aș putea protesta pentru timpul pierdut
fără rezultate care să-mi toarne mul
țumire
în inima femeilor scăpate printre degetele
înserării din orgolii.

când sosește primăvara


sunt plecat în alt anotimp
mă urmăre
ște o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu
știe să-mi spună
când sose
ște primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri
și florile așteaptă
dimine
țile cu soarele-n ochi

am primit scrisori ca pe vremuri
pe care nu le-am deschis
mi-a fost frică de schimbări neprevăzute

de mâine începe drumul
tu mă vei a
ștepta la fântâna de la răscruce
cu ciutura plină de dor
în fa
ță drumurile anotimpurilor
pline de primejdii
care ne vor împreună
lumina ia locul întunericului


un butoi de pulbere se varsă-n abis
o sprânceană stufoasă de sub care ochiul fuge

un arbore de cafea peste care se ridică aburi fierbin
ți
diminea
ța cu trei izvoare când botează un râu

apoi ursitelor li se cere sprijinul
s-ajungă-n mare

soarele cum un capac de aramă
se ridică din ape
și râde cu raze

lumina ia locul întunericului
pământul răsuflă din to
ți plămânii ușurat

viile se
țin de mâini peste dealuri
și joacă hora bătrână
Fără amintiri


când amintirile se vor șterge
va fi noapte
și prea târziu

nu vor mai rămâne nici urme
totul va fi aruncat în uitare

alte amintiri nu se vor mai ivi
în lumea obscură nu voi mai fi eu

va fi în acela
și trup un altul
cum întunericul ziua-n amiază

memoria va fi o scorbură
în care nicio pasăre nu-
și face cuib

nu
știu dacă va intra cineva să rămână
în afară de umezeală
și putregai

în vreme va interveni moartea
o mică amintire va fugi la ceilal
ți

de
șertăciunea și pustiul își vor da mâna
pentru ca nimeni să nu se nască

decât din cuvânt
și lumină
a
șa cum o fac toți oamenii
Unde freamătul e dulce


Degetele ei subțiri și lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să a
ștepte vindecarea.

Cântecul se na
ște atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înflori
ți
lăsa
ți să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
și caută cu ochii înnoptați
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare
și oftează.

Dacă via
ța n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
și noi atât de nepăsători
am pre
țui la timp miracolul ei.
Pe scări de vânt


Cuvântul se naște și-n inima pietrei,
guri fermecate îl rostesc pe rând,
ochii privesc prin întuneric semnele lăsate
cu o sete de agheazmă divină.

Carnea fragedă se răzbună în trup.

Noaptea capătă o tăcere de pământ,
e un începurt de întuneric al pierzaniei
care ne poartă de mână spre moarte,

totul trece
și nu mai vine.

În gânduri se a
șteaptă înțelesuri nedescifrate
lumina care nu se lasă oprită.

Pe scări de vânt în ploi cu soare
lumea î
și pune încrederea la încercare,
dar în fiecare se coc dorin
țe neîmplinite,
treptele pe care urcă se apropie de cer.

Convingerile capătă zilnic aripi
înfloresc de bucurie plantele rare,
nimeni nu se îndoie
ște de frumusețe și o cultivă.

În preajma statuilor din parcuri
păsările
și fluturii își fac jocul prin aer.

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA CRONICĂ LITERARĂ DANIEL MARIAN



        Daniel Marian - Cronică Literară
Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Insomnii de Lumină (Editura eCreator, colecția Poesis, Baia Mare, 2018)


 Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.
Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.

A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună
cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat
de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe
care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.
„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/
visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/
asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina
cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi
invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la
atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem). 
Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să
zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!
Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie... Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune
nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un
poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,

şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni
de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam
stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie
universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu
pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:
„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac
copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;
grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta
între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;
....mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui...

Glumim şi nu prea glumim... uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las

urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde
gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea
urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu
caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.
Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.
Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine.... Asta
este o carte faină!


Daniel Marian, Deva, noiembrie 2018

REVISTA ,,LUCEAFĂRUL DIN VALE” VĂ UREAZĂ SĂRBĂTORI ÎN PACE ȘI LUMINĂ LA MULȚI ANI!


REVISTA ,,LUCEAFĂRUL DIN VALE” VĂ UREAZĂ  SĂRBĂTORI  ÎN  PACE ȘI LUMINĂ

 LA MULȚI ANI!






miercuri, 11 decembrie 2019

ADA ADA - ROMÂNIA GRUPAJ DE VERSURI





























Ultima scrisoare

Îți mai scriu azi și mă opresc!
Copacii nu mai înfrunzesc
Să-mi ducă dorurile toate
Unde te-ai dus, și e departe…

Mâine n-am timp, căci toată ziua
Mă voi gândi la frunza vie
Ce și-a găsit prin vremea cruntă
Să-mi poarte cartea vișinie!

Poate-ți mai scriu, cândva, la primăvară
Acum e iarna rece, prea tăioasă
Mi-e teamă că iubirea mea
Prin ochii, ca cioburi o să nască!

Covor de frunze-ntr-un catren,
Scris cam de când tu ai plecat
Călcat de pașii reci și goi.
În miezul nopții a înghețat!

Am strâns în palme slova fină
Citind pe frunzele de toamnă
Scrisori o mie dar nici una,
Nu-ți știe casa când e iarnă!

Dar nu-ți mai scriu, m-am hotărât!
Mă ceartă luna dureroasă
Că-n ochii mei soarele-apune
Chiar de e zi sau miez de noapte…




 Existența


Ajung într-un punct în care doar exist,
Nu mai trăiesc, nu am vise, am doar țeluri
Îmi doresc nimic, îmi lipsește nimic
Și la fel de ironic iubesc nimicul...
Știi ce este nimicul?!
Este acel gol în care m-ai abandonat,
Seamănă ciudat cu a Pandorei cutie
Doar că din ea și speranța a plecat.
S-a luat de mână cu iubirea și au zburat către tine,
Să-ți spună că încă mai exist și e gol în mine,
Să-ți spună că inima mea e captivă
În lănțișorul primit cadou de la tine...
Nu bate ritmic, nici măcar aritmic,
E un stop cardiac al momentului în care a renunțat definitiv la tot.
Abandonându-te pe tine à creat vid
Iar vidul a fost prea mic pentru sufletul meu gol!
Dragul meu știi ce este clipa?!
E acea secundă în care viața mea s-a oprit,
Rămânând doar existența.
O umbră a celei ce-am fost, plutind în derivă
Ca bărcile-n larg sub embargo...





A trecut atâta timp


Mi-aș fi închipuit ca până acum
Să învăț să trăiesc din nou
Că lumea mea, nu s-a sfârșit
Și aș putea să-ți spun: adio, te-am iubit!
Dar spune tu, mai bine
Cum aș putea trai fără de tine?!
Aș respira oare mai bine
Dacă aș ști că-n al tău piept
S-a renunțat cu totul la iubire?!
Oare aș putea să mă gândesc la noi
Fără ca inima să mi se frângă iar și iar?
Fără ca lacrimile mele să te-nece,
Îmbrățișând tăcută, aceeași piatră rece?
A trecut timpul dar mi-e greu să respir!
Tremur uneori, fără sens, ore în șir
Când îmi pare mirosul aprins de lumânare
Că prinde forma îmbrățișării tale
Și-mi pare, că buza ta cunoștea simetria perfectă
A fiecărui sărut pecetluit pe buza mea.
Ce închisoare! Aș fi petrecut eternități cu executare
Cum aș putea să respir, când încă mai doare?!





Nu-mă-uita

La sfârșitul zilei, îmbrățișez singurătatea
Un iubit tacit și necruțător,
Mi-a rămas alături când tu ai plecat
Și din brațele lui nu pot să mă desfășor!
Încleștat adânc în inima mea
Rupe fâșii de vise perene
Presărând pe răni cu floare de nu-mă-uita…
În zorii zilei îl caut străină
Să îl sărut de rămas bun,
Mirosul lui dulce pe piele mi se imprimă
Aruncându-mă în tumultul ce e viața mea!
O caut, te caut în tot ce întâlnesc!
Figura-ți difuză mă urmărește
Mi-a rămas doar ea, o singurătate
Și-n liniștea serii îi ofer numele tău
Un blestem dintr-o carte ce mi-a fost servită
De-o vrăjitoare nebună și rea.
Seară de seară mă-nec în confuzii
Sorbind cu nesaț nectarul din ea
Mă zvârcolesc în uitare,
Din iad în coșmar
Așteptându-te iară, în vis să-mi apari.
Tânjesc către stele, să-mi deschidă poarta
Spre raiul în care te-ai dus
Purtând pe brațe ambrozia ta
Dar e doar o șoaptă de nu-mă-uita…




Te simt


Te simt în atingerea mâinii mele,
Doar o clipă ne desparte.
Eu tăcut, tu într-o altă parte
Atât de aproape unul de altul
Și totuși atât de departe!

Te simt în tăcerea buzelor mele,
Doar un cuvânt se-așterne ciudat.
Tu îl cânți, eu îl strig
Asemănător și totuși diferit
Dar la fel de departe!

Te simt în iluzia dintre lumi,
Acea barieră infimă de lac.
Toate din ceruri m-au rugat să tac,
Eu plâng isteric, tu râzi discret
Ce altceva pot să mai fac?!



 Doi eroi



Deschide-ți blânde aripile mute
Și fă în așa fel să nu mai doară,
Iertarea mea și viața de odinioară
Tot ce în jur e mort fă să dispară!

Presară-ți visele de basm perfecte,
Pe pielea incrustată-n nemurire,
Fă astăzi diferit de mâine
Și lasă cerul iar să ne cunune!

Șterge cu buzele-ți păgâne
Promisiuni de mult lăsate în etern!
Primește-mă în cer, nu sta deoparte
Eu voi închide ușa spre infern!

Fă astfel încât, din inima-ți de jad
Să sară iar scântei, sclipind în ochii mei…
Cu două mâini străine și fără de iubire
Lasă în urmă Eden, coboară lângă mine!

Poate în astă lume, creată pentru noi
Vom rupe tot ce aprig ne consumă!
Uitați vom fi dar veșnic bravi eroi ,
Despărțiți prin moarte și totuși împreună!



 Plouă invers


Ai plecat, și-n urma ta cad norii pe pământ,
Ai luat cu tine orice sentiment și gând.
Mă-ntreb, ai fost aievea sau doar o amintire?!
Ce-n roata vieții mele, din lut a prins scânteie...

Uitându-mă de-aproape, la ochii tăi păgâni,
Sădești în râul cuget, mii de calathee,
Când termin tot de plâns, să mă mai rog puțin
Ca salcia la mal, ce încontinuu geme!

Dar plouă, încă lacom, peste al meu suflet
De sus în jos, să lumineze cerul!
Un schimb fluid, de sentimente infernale
Între două lumi clădite, din ziduri mari și goale.

Ai plecat și pașii tăi se pierd către uitare,
Ca îngeri înălțați, zâmbind la porți senine!
Și plouă iar, cu lacrimi, ce curg adânc prin mine,
De jos în sus, să urce către tine.




Simplu


Auzi?!
Mă mai auzi?!
Strigând
Plângând
Suferind?
Mai știi?
Vremea când,
Iubeam,
Râdeam,
Visam iubind?
A fost
Ai fost.
Eu am rămas,
O voce
Fără glas
Mă crezi?!
Nu simt
Urăsc
Dar nu,
Trăiesc
Și-atât.





Îngeri căzuți


Mă-ntreb ades, de ce te plâng?!
Te-ai dus și-n mine totul strâng
Mă-ncearcă ura ce râvnește,
Să-mi fii alături înc-o dată
Pe brațul tău să-mi înclin capul.

Mi-aș pune gaj visarea toată
C-un zâmbet vraja să dispară,
Din dreptul Lui să te cer iară,
Să las a supărării casă.
Dar tu te-ai dus, acolo sus
Și mie nimeni nu mi-a spus
Cum pot să fac să mă trezesc,
Să am curajul să visez?!

Mă-ntreb ades, de ce te-ai dus?!
Și-un gol în mintea mea s-a pus
O pată neagră de paloare,
Ce-ntr-o paletă-i non-culoare.
Ea arde trist și tremurând
La gândul dintre morți și vii
Cuprinsă-n mijloc efemer
Pare mai mult frântură-n cer!

Mă-ntreb mai des, de ce eu?!
Să-ți simt căldura mai mereu
Cum mă-nsoțește pas de pas
Și nici-un gând să îți dea glas!
Apari, dispari și ești nu ești,
Mă simt captivă în povești
Unde eroi sunt veșnic vii,
Mai stau puțin, poate revii!
În ochii mei, te văd aievea!
Mă tot gândesc c-ar veni vremea,
Să-mi dai mâna înc-o dată
Să-ți fiu în ceruri stea furată...



 Sunt doar o drogată!

Am intrat în sevraj după ultima doză luată.
Deși sângele-mi încă te simte,
Pulsezi în sufletul meu ca o doză târzie!
Oare cine mai știe
Ce nume aveam amândoi
Înainte de a fi unul?
Când ai plecat nici timp nu mi-ai lăsat
Să iau o supradoză!
Cu tine în mine să te plâng în continuare,
Să te dor și să mă doară,
Pe tine cu mine.
Sunt doar o drogată!
Rămasă pe veci fără propria heroină.

Vă rog să mă trimiteți la dezintoxicare...
Am o poftă nebună de tine!

Încă îmi curgi prin vene
Chiar de le-aș deschide
Tot nu te-aș putea scoate din mine.
Prea mult te-ai zidit în făptura-mi firavă
Și fiecare celulă-mi arde de dor să te vadă!
Sunt doar o drogată, adormită la colț de stradă,
Cu pantofii rupți și visele rănite,
Cu speranța că ar mai putea să te aibă...

Nu mă vindecați vă rog,
Nu aș mai fi eu fără el vibrând prin mine...













MIHAELA CD Prin lumea poveștilor cu Alexia și Îngerașul

  Prin lumea poveștilor  cu Alexia și Îngerașul „Copilăria este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate înlumină, ieșind din înt...