ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

15 - LA CURTEA LUI NEPTUN, ZEUL 

MĂRILOR, SE FACE DREPTATE ŞI 

ÎNŢELEPCIUNE

Dar veni ziua când Silto fu adus în faţa zeului mărilor Neptun. împlinise optsprezece ani. Zeul Neptun îl privi atent pe băiat, şi dădu a mulţumire din cap. Silto se făcuse flăcău în toată legea. în faţa zeului au fost aduse cele cincizeci de fiice ale lui.

– De azi inainte, începu zeul Neptun, tu, tinere Silto, vei ocupa cel mai înalt post la curtea mea şi-mi vei fi mâna mea dreaptă, iar supusele tale vor fi aceste cincizeci de fete, şi arătă spre fiicele sale.

– Nici odată! i-a tăiat-o Silto revoltat de porunca zeului. Doar ele îţi sunt fiice, şi apoi...

– Am spus, aşa să fie! accentuă zeul Neptun, iar după moartea mea îţi las drept moştenire toate adâncurile apelor şi să fii zeu peste ele.

– De acord, vorbi Silto, aşa să fie, dar aceste cincizeci de fete sunt fiicele tale, şi apoi... Marionela este dragostea mea, iar fără ea nu fac un pas de aici.

Zeul Neptun se ridică, se apropie de Silto şi, privindu-l drept în ochi, cu ură şi mirare întrebă:

Când ai mai izbutit-o şi pe asta, nenorocitul de mine?

– În cei optsprezece ani, răspunse mândru Silto.

– Te alung de la curtea mea! strigă zeul înfuriat.

– Alungă-1, căci dincolo-l aşteaptă cei optsprezece ani în

urmă, s-a auzit o voce de ecou din ceruri. Era vocea Astreei, zeiţa dreptăţii.

Apele mărilor, înspăimântându-se, loveau cu toată puterea lor în maluri. Toate vietăţile de mare încremeniră pe loc, iar mulţimea adunată la curtea zeului stătea cu capetele ridicate, privind cu gurile căscate spre cer. Numai zeul, stăpânindu-şi firea şi îmbărbătându-se, ridică mâinile în sus de parcă aştepta ceva să-i cadă-n ele, şi tot cu aceeaşi voce întrebă:

– Dar cine va fi zeu după moartea mea, dacă nu Silto?

– Tu nu vei muri niciodată, eu te voi face nemuritor, ca să fii veşnic zeul mărilor, răspunse vocea din ceruri, iar acest tânăr, blestemat de tine, lasă-l să se întoarcă înapoi pe pământ: la părinţii, rudele şi vecinii lui. Mai mult decât atât, continuă zeiţa dreptăţii, ai să le dai drumul şi supuselor tale răpite tot de prin cătunele de pe malurile mărilor. Să le dai drumul şi oamenii la fel îţi vor răspunde. Intre pământ şi mare se va lega o prietenie pe vecie: valurile mării nu vor mai inunda ogoarele şi casele oamenilor, nu vor mai răpi şi îneca pe copii şi pe cei istoviţi de puteri, iar pescarii la fel vor avea grijă de apele mării, să nu fie împuhoiate de murdării, să nu-i fie răpite vietăţile, doar cât pentru hrană. Dreptatea şi înţelepciunea vă va sta de pază vouă.

– Dacă rămân nemuritor, atunci la ce bun moştenitor. Fie pe voia voastră şi las-să părăsească Silto curtea mea, căzu de acord Neptun, zeul mărilor.

– Dar cum rămâne cu mine? întrebă cu jumătate de voce Marionela, de parcă se temea că-l va pierde pe Silto.

– Zeul să hotărască, tatăl tău! vorbi zeiţa dreptăţii.

– Ce pot să fac eu, când voi sunteţi atâţia! Pleacă fiica mea, pleacă cu el şi fiţi fericiţi împreună, zise zeul Neptun, sărutându-i pe amândoi pe frunte. Plecaţi şi voi la baştina voastră, se adresă dânsul către supusele răpite, apoi luă de-i puse Marionelei pe cap o diademă, iar lui Silto o coroană din frunze de laur.

Silto şi Marionela se aplecară şi sărutară mâinile zeului, apoi se luară ca doi copilaşi de mână şi, urmaţi de o suită de slugi ale zeului, mergseră înainte spre a părăsi adâncurile mărilor. Călăuză le erau delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita, care făceau cale deschisă pentru Silto şi Marionela. Şi îndată ce Silto şi Marionela făcură primul pas pe pământ, din ceruri se izbi o flacără roşie, ce ajunse la curtea zeului şi-l învălui pe zeu de se făcu pe dată mai tânăr, mai frumos şi mai mândru la chip. Această flacără roşie îl şi făcu nemuritor şi veşnic zeul mărilor.

0

ION CUZUIOC - R. MOLDOVA - UN OM, O VIAȚĂ, UN DESTIN...DIVIN! REFERINȚA LITERARĂ

UN OM, O VIAȚĂ, UN DESTIN ...DIVIN!

         Am avut ocazia să citesc cu neîncredere diverse cronici literare scrise de persoane şcolite, care se străduiau cu toată puterea inteligenței din dotare, să convingă cititorul despre toate trăirile și sentimentele puse de autori, cu generozitate, pe tava, în fața cititorilor săi.

     Lumea reală sau ireală, pe care o descoperim, prin lecturarea unei cărți, întotdeauna are un autor  care o construieşte prin expunerea ideilor și folosirea diverselor construcții narative dar și un nivel de cultură pe baza căruia autorul creează.

     Fiecare carte se adresează cuiva, iar prin energiile proprii pe care le emite, își atrage cititorii.

   Aici nu voi vorbi doar despre o carte. Voi vorbi despre un autor, în persoana Domnului Ion Cuzuioc, care pe parcursul întregului an 2018 a fost alături de mine și de publicația mea, LUCEAFĂRUL DIN VALE, pe care o consider ca pe un copil nou născut, la început de an 2018 și care a împlinit deja un an cu ajutorul unor oameni deosebiți, poeți, prozatori, artiști plastici, sculptori, din România cât și din diasporă.

     Revenind la scopul inițial al acestei cronici doresc să scriu câteva cuvinte despre ,,Omul universal și polivalent’’, în persoana celui mai sus amintit, Ion CUZUIOC.

     Citind Breviarul bibliografic al scriitorului Ion Cuzuioc poate fi observată cu claritate vasta sa  activitate.

    Pe lângă toate aceste preocupări, domnia sa şi-a programat timp și a furnizat, lună de lună, redacției noastre, materiale spre publicare, făcând acest lucru cu devotament și implicare de parcă ,,noul nostru născut’’ ar fi fost o publicație de renume.

     Dincolo de eul său, scriitorul și publicistul Ion Cuzuioc trăiește într-o lume a sa, înzestrat de Univers cu o gândire multidimensională. Cei care îi cunosc operele cât și cei care vor avea bucuria să i le cunoască, pe viitor, au avut și vor avea posibilitatea să descopere modul prin care autorul reflectă viziunea sa legată de viața cotidiană, ajutat de diversitatea gândirii cu care este înzestrat de natură.

     Nu am avut ocazia să ne întâlnim, până în prezent, ne-am cunoscut prin intermediul virtualului, cu ajutorul prietenului nostru comun, poetul și editorul Puiu Răducan. Nu am avut posibilitatea să cunosc în întregime operele sale însă mă bucur de fragmentele primite spre publicare, rămânând plăcut surprinsă de fiecare dată de ceea ce îmi este permis să descopăr...

     Numărul 2 din 2018 al revistei de Cultură, Artă și Literatură  „Luceafărul din vale” este primul în care autorul ne-a bucurat cititorii cu epigrame din seria întitulată: Cu dragostea nu se glumește, dar umoru-n ea trăiește! Titlurile sunt sugestive iar temele diverse.

    Prima epigramă din acest calup, Gentilețe: De ziua voastră, dragi femei/Vă dăruiesc eu câte o floare/Și să uitați, ca de-obicei/Ce v-am promis prin dormitoare... tratează subtil tema promisiunilor nefinalizate...

    O alta: Milostenie: Vecina mea e bucuroasă / O mai ajut la o adică. / Îi port de grijă lângă casă / Și evident, de păsărică.

      Cu siguranță și epigramele se adresează, în mod inevitabil cuiva. Avantajul este dat de dimensiunea textului care, fiind format din patru versuri ce cuprind, dar şi exprimă o realitate, dau posibilitatea autorului să poată vorbi despre teme multiple astfel încât prin poanta lor să te atingă cu ceva.

      Poezia este o altă formă de exprimare a stărilor sufleteşti de care poetul se agață în momente fericite sau mai puțin fericite având ca muză anotimpurile, raiul, fluturii, dorul, mama, versurile fiind inundate de metafore, epitete, comparații şi figuri de stil.

     Cu multă pasiune Ion Cuzuioc a creat şi un grupaj de nuvele pe care l-a denumit: Nuvele obișnuite, neobișnuite și chiar stranii. Din această categorie de scrieri fac parte nuvelele: Ziua de odihnă, De ziua morților, Cerșetorii, Femeile dar și Sicrie de mătase asupra căreia mă voi opri puțin deoarece este o nuvelă în care autorul descrie, evident, o poveste de dragoste... acel combustibil fără de care viața nu ar putea exista. Ceea ce o face interesantă și reușește să te țină captiv pentru a citi-o până la sfârșit este faptul că dragostea dăinuie nu doar în corpul în care sălășluiește un suflet ci şi în scheletul rămas neînsufleţit.,

– Ai dreptate, am avut şi eu sicriu dar l-am pierdut. Căzusem într-un vis frumos, îmi văzui iubita, rămasă în viaţă.

– Şi cum arăta ea? Mă interesai eu.

– Îmi mai amintesc şi azi cum a ieşit la poartă să mă întâlnească pe mine. Însă eu nu eram. În locul meu venise altul, care m-a omorât de dragul ei. A apucat-o de mijloc, a strâns-o puternic şi vroia s-o sărute, iar ea, împotrivindu-se, se zbătea ca peştele. N-am putut suporta aşa ceva şi am sărit din sicriu.

– Bine, dar a fost numai un vis.

– Vis a fost, înţeleg şi eu, dar, uite, c-am pierdut sicriul şi mormântul din cauza lui.

– Hai să-l căutăm împreună, îi zisei eu.

– Mergem, s-a decis el şi m-a apucat de mână, şi am pornit, ţinându-mi paşii după el. Ne opream la fiecare mormânt şi cercetam cu atenţie ţărâna.

– Nu-i acesta, vorbea scheletul. Ţărâna mea trebuie să fie proaspătă şi scăldată în lacrimile amare ale iubitei. Cum mai plângeau fetele după mine! Eu vedeam totul, dar nu puteam face nimic. O cămaşă de forţă mă strângea puternic, de parcă mă ameninţa şi nu-mi permitea să scot vreun cuvânt în sicriu-mi de mătase.’’

    Căutând împreună mormântul dar și sicriul, negăsindu-le, autorul continuă să ne deconspire dorinţa de ai găsi cu orice preţ un adăpost sigur scheletului:,

 – Nu-i nimic, prietene, îl încurajai eu. Fii pe pace, las' că-ţi găsesc eu un adăpost.

 L-am luat de mână, am mers cu el până la poartă, iar acolo l-am sfătuit să aştepte puţin, până trag o fugă acasă.

 Când m-am întors, mi-a ieşit înainte cu o torţă în mână.

– Ia-o, îmi spuse el. Când vei muri, îţi va prinde bine. Cine ştie, ce soartă are sicriul tău?...’’

     Mă opresc aici deoarece nu este cazul să abuzez eu cu descrierea. Consider că este mult mai plăcut să vă las plăcerea de a citi în întregime, intrând pe Blogul revistei noastre, ajutați de linkul următor: 
https://luceafaruldinvaleaplangerii.blogspot.com/2019/01/ion-cuzuioc-r-moldova-nuvele-obisnuite.html

    O altă scriere captivantă este şi Basmul: SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN, care începe cu descrierea unei sărbători ce se desfăşoară în cătunul Scoică de mărgăritar, întins chiar pe valurile Mării Sarmatice, se numeşte aşa, fiindcă toate casele oamenilor sunt zămislite din scoici mari, care strălucesc la soare ca adevărate mărgăritare. Bucuria băștinașilor este transformată brusc în tristeţe în momentul în care ajunge la urechile lor vestea că … SILTO este răpit de valurile mării, fenomen care se întâmplă la ordinul dat de Bătrânul Neptun, mânat de nefericirea pricinuită de dorinţa de a avea un fiu...

    Celelalte nuvele care compun întreaga descriere pot fi lecturate pe blogul: http://luceafăruldinvaleaplângerii.blogspot.com. Și de această dată vă las să savurați povestirea descrisă cu atât de multă măiestrie de însăși autorul acesteia.

    Nimic nu poate fi mai pur, mai adevărat decât imaginea publică a unui om complex, cu activități atât de variate cuprinse între medicină și literatură.

    Pentru mulți dintre noi o astfel de persoană poate fi caracterizată ca fiind condusă de puțin teribilism, amestecat foarte bine cu o doză de nonconformism, în care se deslușește clar un strop de lucire stelară care, obligatoriu vine însoțită de o imagine mai succintă legată de puterea lui Dumnezeu, adăugând și o parte dintr-o cauză pierdută creată de prăbușirea celei mai valoroase statui ce stătea ascunsă într-un suflet divin – ca mai apoi rezultatului final să-i poţi da denumirea de Ion Cuzuioc.

    Starea sa încordată în care foarte des a confundat pana cu bisturiul ...și de ce nu și invers?... omul, Ion Cuzuioc, a reușit, pas cu pas să își construiască, de-a lungul timpului, propria legendă.

    Mulțumirii însoțite de respect și admirație, dragă OM!

    Putem să culegem, toate stelele răsărite pe bolta albastră și să le așezăm cu măiestrie în părul iubitei...putem să populăm Globul Pământesc cu poeți și artiști din toate categoriile...putem ridica monumente iubirii, căreia îi curg pletele lungi și bălaie, spre Mama Pământ, precum curg visele în somnul nopților întunecate, învăluind cu măiestrie, în mister iubiri discrete sau interzise de societatea care dorește să ne vadă cum murim puțin, preț de câteva secunde sau chiar de o viață...

     Rar ne poate fi dat însă, să cunoaștem astfel de oameni, să le putem auzi strigătul. Nonconformist, ironic, teribil, misterios sau pur si simplu, un EL cu sufletul la vedere, poetul este de fapt, cea mai complexă structură umană din câte mi-a fost îngăduit să cunosc până acum. Am convingerea că nu pot fi poeți decât aceia care au capacitatea, indiferent de procente, să perceapă, să intuiască originea lumii în care trăiesc și asta datorită faptului că ei  înșiși sunt origini, adică poeți, așa cum este unul ca distinsul, Ion Cuzuioc.

Viață lungă, maestre! Lumea are nevoie de oameni ca dumneavoastră.

Kessy Ellys Nycollas ,

Director fondator și redactor șef

al Revistei „Luceafărul din vale”,

                                                                                               19.02.2019  Petroșani –România

Kessy Ellys Nycollas - România- Nu cerși iubirea....

Nu cerși iubirea... 

Am ajuns la concluzia că generația tânără nu mai poate iubi. În scurt timp nu se va mai cunoaște semnificația sentimentul unic, extraordinar pe care îl poate oferi iubirea, nici măcar de acele persoane care au iubit și au simțit bucuria acestei stări. Majoritatea confundă iubirea cu îndrăgostirea care mai apoi dă naștere atracției, urmată, finalizată prin raporturi intime.

Ceea ce mă surprinde este faptul că iubirea a ajuns să joace un simplu rol de muză. Se scriu volume întregi de poezii extraordinare, care au ca temă iubirea, dar iubirea însăși, nu mai există pe nicăieri!

Poeții, când intră în criză de inspirație, caută iute în mediul virtual ,,o iubire nouă’’ care să le trezească fluturașii adormiți, apoi se aşează pe treabă. În scurt timp apare o nouă capodoperă literară care tratează în mod evident, iubirea!

Păcat!

Am citit de curând într-un articol, o frază care m-a intrigat. Iată ce spunea aceasta:

 ,,Iubirea e ceva ce trebuie să primim cu toții și trebuie să o primim pentru că o merităm cu toții.’’

 Auzi! Iubirea este ceva ce trebuie să primim!!! Extraordinară formulare! TREBUIE!!

Oare cum poți formula o astfel de frază omule? Cum poți folosi cuvântul trebuie și atunci când este vorba de cel mai minunat, cel mai sublim sentiment uman?

Nu mă mai mir de ce bărbații zilelor noastre vin cu tupeu şi îți impun să îi iubești.

,,Trebuie să o primim pentru că o merităm cu toții!’’

Da dragilor, toți merităm să cunoaștem bucuria produsă de această stare sufletească, numai că ea nu poate fi obținută cu forța!

Iubirea are regulile ei care antrenează energii, senzații, sentimente care pot rămâne în formă de iubire pură, divină care, mai apoi își continuă acțiunea, aducând partenerii în stadiul de îndrăgostire și sex... asta în cazul în care energiile conlucrează din ambele părți datorită dorințelor reciproce.

Iubirea are alte conotații. Ea poate apare în sufletul unei persoane, față de altă persoană, dar nu trebuie ca și persoana iubită, să iubească la fel.

Ca să înțelegem iubirea avem un singur exemplu clar. Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ne atinge, nu îl vedem, nu locuim împreună. Ne iubește și punct.

Nu am auzit pană acum pe nimeni spunând că la el a venit Dumnezeu și i-a spus: începând de azi trebuie să mă iubești.

Dacă iubirea ar fi corect înțeleasă, exprimată, manifestată lumea noastră ar fi mult mai bună dar și mai fericită. Aici, acum mi-a venit în minte gândul să vă propun ceva, şi anume:

Hai să formulăm și noi o altă frază în care să folosim cuvântul TREBUIE.Iată variant mea:,

Ca să fim fericiți TREBUIE să punem iubire în locul urii. Vom înlocui ura cu iubirea! Ce spuneți? Reușim? Puteți?

Bravoooo! Ați reușit! Ce frumos! Ce stare extraordinară avem atunci când iubim necondiționat atât prietenii cât și dușmanii...

Iubește omule dacă vrei să fii iubit. Nu spune niciodată, trebuie să fiu iubit’’! Cine vrei să te iubească fiindcă trebuie, atâta timp cât tu urăști cu înverșinare și nu te poți iubi sincer și în totalitate nici chiar pe tine?

Alergăm după fericire! O căutăm înnebuniţii prin toate cotloanele sufletelor... și nu dăm de ea! Așa este pentru că fuge din calea noastră. Da! Fuge deoarece noi avem de plătit greșelile pe cre le facem la tot pasul și care își cer plata. Greșind veșnic, plătim veşnic. Nu ni se iartă nimic. În momentul în care ne vom opri câteva clipe din goana asta nebună după fericire, vom fi mai buni, mai iertători dar și capabili să oferim iubire... vom ajunge să simțim un sentiment de eliberare a sufletului... care va fi urmat în mod inevitabil de fericire.

Universul întoarce totul înapoi la emitent. Atunci când rănim, batjocorim, jignim nu putem aștepta să primim iubire! Când vom pricepe că apreciind vom fi apreciați, iertând vom fi iertați, ajutând vom fi ajutați... atunci vom primi și noi toate acestea și vom putea fi fericiți.

O altă formulare, din același articol spune:,

 Și, cu toate că atunci când ne plătim datoriile și ne învățăm lecțiile, ne așteptăm să fim iubiți. Uneori nu se întâmplă.’’

Da! Nu se întâmplă și ştiţi de ce? Dacă nu știți o să vă amintesc de o povestioară cu tâlc, poate așa veţi înţelege: Într-o familie cu mai mulți copii exista unul atât de zvăpăiat și ne ascultător care comitea greșeli zilnice încât tatăl nu le mai putea contabiliza. Atunci i-a venit o idee. Pentru fiecare greșeala comisă să bată un cui în tocul ușii.

Copilul a crescut, a început să realizeze câte rele a făcut și cătă supărare a adus familiei... motiv pentru care și-a promis sie însăși că va face tot atâtea fapte bune pe cât rele. Ori de câte ori făcea o faptă bună, scotea un cui din cele bătute în tocul ușii până când le-a scos pe toate. Atunci își cheamă părinţii și le spune: vedeți? Acum TREBUIE să mă iubiți. Am făcut tot atâtea fapte bune pe câte rele. Am scos toate cuele... iar mama, bătrână, bolnavă, tristă îi adresează întrebarea: dar ce facem cu găurile?

Pentru a umple găurile este nevoie să devenim buni, iubitori, iertători... să respectăm, să ajutăm, să oferim... Pentru a echilibra balanța!

Toată această perioadă va fi destul de grea. Este perioada în care dorim să primim iubire și nimeni nu ne-o oferă fiind nevoiți să ne târâm sufletele deznădăjduite și rănite spre lumina iertării Divine.

Niciodată să nu cerşeşti iubirea, să nu te rogi pentru ea, să nu plătești ca să o obții. Iubirea este sau nu este! Nu poți oblige pe nimeni să te iubească doar pentru că tu îl iubești. Poate că și el te iubește dar în felul lui... Nu îl obliga să rămână lângă tine. Lasă-l să plece. Aceasta este iubirea.

Fă tot posibilul să trăiești o viață cât mai fericită. Cine este menit să rămână va rămâne, te va ajuta să treci peste situațiile dificile susținându-te cu toată puterea și priceperea din dotare, fără ca tu să fii nevoită să îi impui asta.

                                                                 

Kessy Ellys Nycollas ,

Director fondator și redactor șef

al Revistei „Luceafărul din vale”,

                                                                                               19.02.2019  Petroșani –România

Kessy Ellys Nycollas - România - ... femeia care și-a oferit inima și dragostea bărbatului nepotrivit

... femeia care și-a oferit inima și dragostea bărbatului nepotrivit

Sunt persoana care nu a știut să se bucure de darurile primite din partea Divinității. Întotdeauna m-am bucurat când am putut să fiu de ajutor persoanelor cu probleme. Eram fericită când aduceam seninul pe chip și zâmbetul pe buze.

Eram fericită atunci când acțiunea mea de a ajuta pe cei din jur trezea admirație. Mă implicam total într-o relație, atunci când întâlneam persoana care simțeam că face parte din lumea mea, din Universul meu... dar m-au întristat adesea situațiile în care, ajungeam să îmi las propria fericire în plan secundar, luptând să duc mai departe povestea.

Am ajuns să înțeleg faptul că, sunt extrem de puțini oameni puternici, care să își dorească să lupte cu dificultățile ce se nasc într-o poveste de iubire.

Am puterea să observ calitățile celor din jur și de foarte multe ori, văd până dincolo de povestea în sine, lucru care multora le este greu să îl facă.

Sunt mânată de o dorință! Nu știu ce mă determină să gândesc așa, fiind conștientă de consecințe. Simt că am o misiune. Sunt convinsă că pot schimba ceva la oamenii care se simt respinși, ne iubiți, depresivi din cauza singurătății. Sunt pregătită să înfrunt dificultățile deoarece, din păcate, unii vor încerca să se folosească de bunătatea mea.

Am trăit momente în care am ajutat și am fost ignorată, uitată, mușcată din spate... dar nu m-am gândit niciodată să abandonez. Nu am avut așteptări și am înţeles pe fiecare în parte. Problema cea mai dureroasă a fost atunci când, am oferit chiar bucăți din inima mea, iar ei mi le-au respins, ba chiar le-au strivit sub bocancii grei şi murdari.

Am cunoscut multe persoane care s-au jucat cu emoțiile și sentimentele mele sincere... încercând să mă supere, ca mai apoi, să creadă că mă pot manipula, putând să mă oblige, să fac doar ceea ce ar fi fost numai în folosul lor. Acești oameni au luptat să obțină de la mine totul... apărând în viața mea spontan și plecând la fel de repede, atunci când nu au mai avut avantaje.

Am întâlnit bărbați care m-au alintat cu vorbe frumoase, și declarații de iubire, luptând să mă convingă, că sunt îndrăgostiţi de mine, dar lipsiți de intenții serioase... care nu au reușit să mă determine să cred că mă apreciază cu adevărat... prin faptul că nu mi-au oferit niciodată susținerea de care aveam mare nevoie.

Arma lor este teroare psihică. Te stresează pentru ați putea reduce încrederea în tine și în oameni, însă acestea toate sunt lecții bune de viață, atunci când ai puterea să mai fii tu însuți, după o perioadă trăită în teroare și deznădejde.

Este foarte important să ai puterea să înțelegi ce ți se întâmplă, să nu îți pierzi încrederea în tine și în forțele proprii, să poți să tragii concluziile, apoi să mergi mai departe... cu speranța că într-o bună zi soarele va răsări și pe strada ta... și să mai poți accepta și trăi o iubire pe care să o crezi că este cea mai adevărată... că toate speranţele îți sunt îndreptățite iar răbdarea motivată.

Nu îmi propun mai mult decât a putea să fiu sinceră, eu cu mine, să fiu eu, neschimbată și ne clintită și să nu alerg după iubiri efemere.

Kessy Ellys Nycollas / 18022019 / Petrosani

MARIA TOMIȚA CORINI -R.MOLDOVA - Despre creația domnului PUIU RĂDUCAN, poet - scriitor

Despre creația domnului Puiu Răducan,

 poet – scriitor

de Maria Tomița Corini

       Dincolo de eu-l său poetul și scriitorul, Puiu Răducan trăiește în aura sa, având o gândire multdimensională, de aceea mulți din cei ce deja i-au cunoscut operele și cei ce vor urma să i le cunoască, au descoperit și vor descoperi modul de reflectare a vieții sale cotidiene prin gama culorilor gândirii ce o posedă. 

Nu l-am întâlnit pe viu, deci îl cunosc virtual, prima întâlnire cu operele domniei sale, a fost atunci când am avut marea fericire să țin câteva volume în mânile mele. Am rămas uimită de ceea ce am descoperit în oglinda sa lăuntrică. M-am trezit într-o imagine bine conturată alături de eroul scrierilor aurite cu atâtea metafore, epitete ce deschideau o lume aparte, o lume fantastică a copilăriei unui destinat de către bunul D-zeu de-a deveni scriitor.

Vreau să mă refer la volumul ”Mucegai nostalgic de vârstă bătrână”, o denumire foarte deochiată, aproape abstractă alcătuită din patru cuvinte, sau mai bine zis, sunt două mini fraze, legate la mijloc cu prepoziția – punte ”de” Probabil fiecare își va pune această întrebare la prima apariție a întâlnirii cu opera literară

1, ”Mucegai nostalgic”:

Această denumire a volumului, devine ca și o enigmă pentru cititor, trezește o curiozitate totală de-a pătrunde în esențialul frazelor împodobite cu metafore și epitete. O fi vorba despre ”mucegaiul timpului” pe care noi îl considerăm deja trecut? 

2. ”...vârstă bătrână”, și de ce anume ”...vârstă bătrână”? Desigur este o metaforă ce se agață de interesul cititorului.

Dacă, scriitororul, ar fi botezat cartea cu un alt fel de nume, mai simplu, atunci nu ar fi produs vibrațiile incendiare a curiozității cititorilor. Denumirea vine ca și o explozie ce atrage căldura și privirile înteresate de a absorbi conținutul ascuns între două coperte.

Anume din acel căuș a ”vârstei bătrâne”, încearcă să se înalțe mlădioasa vârstă aburindă a copilăriei, vizibilă, palpabilă care își deschide larg porțile amintirilor de unde ca din minune se renaște cărărușa ce duce spre Țepești, acolo, sunt trei repere fundamentale ale scriitorului ce rămân să devină sacre dându-le cel mai frumos nume de: ”Sfânta Treime”

Greutatea anilor se acumulă în ranița numită ”bătrână” pusă pe umerii unui destin.

În acest faimos volum îl găsim pe eroul nostru, scriitorul, copilul de altă dată născut la țară, transformându-se cu o deosebită exigență în personajul mult dorit de către cel ce știe să-i deschidă porțile sufletului. Ve-ți afla despre ”Dudul” pag.16-19 ce ”...a asistat și la apariția,,,” scriitorului ..”pe pământ”, care i-a ținut în brațe copilăria pentru foarte mulți ani. Ve-ți găsi prietenul fidel ”Ursei” pag. 20-35 care ”..era o adevărată jucărie” după cum ne relatează însuși condeierul, fără grai, înțelept și ascultător, ,,Făcea parte din lăuntrul meu, din ritualul intim al prieteniei noastre”
Fiind și poet ve-ți afla măestria sa de-a pune pe hârtie cu o deosebită finețe, alunecând din proză spre vers, aducând la lumina cititorului, faimoasa legendă a copilăriei sale, ca de exemplu: ”Umbra” pag 50-52
”Bătrânețea”pag.83-85 descrierea acestei bătrânețe rămâne ca să o descoperiți dvs, deaceea mă opresc aici, și vă învit să căutați această bijuterie care se numește: ”Mucegai nostalgic de vârstă bătrână!” După ce ve-ți intra în lumea acelei cărți, sunt sigură că o să fie pe gustul sufletului dvs.

***

Domnul Puiu Răducan este împodobit cu harul lui Dumnezeu, așa cum am menționat și mai sus, m-au convins lucrările sale poetice din volumele ”Salcâmii din Țepești” 

”Dacă tăceai azi noapte /tăceau munții râului, /tăceau fiarele, /tăcea iarba fiarelor, /tăcea vântul turbat/ Dacă tăceai azi noapte, vorbea iubirea, /chiuiau ciorchinii de flori, /zâmbea roua /Dacă tăceai azi noapte /înfloreau zâmbetele, lămâița...” pag46 . Aceste versuri vorbesc despre curcubeul și zbuciumul din sufletul poetului...

Volumul ”Pasărea de vânt” poate să vă trezească curiozitatea despre ”Fântâna” care spune ,,Fântâna /mi se golește/ pe la toate colțurile/ inimii/... Zilele-mi sunt fugărite/ pe străzi/ de pasărea de vânt/ și-n crânguri sălbatice/ adorm/ la umbra rugăciunii...”

Următoarele două exemple de versuri le-am cules de pe rețeaua de socializare facebook, de aceea vă aduc câteva sugestii ca să vă conving și pe dvs de a-i descoperi adevărata calitate a stofei sale literare.

Despre poemul ”Nisipul tălpilor” autor Puiu Răducan 

de Maria Tomița Corini

Iubirea! Tematica cea mai adorată din toate timpurile literaturii universale. Iubirea ce se menține mereu pe cel mai înalt podium, iubirea ce se înalță la nivelul altarelor sufletești, ea predomină omenirea, dă coloritul vieții în roz.

Marele condeier Puiu Răducan ne surprinde cu această faimoasă tematică a iubiri prin poemul său minunat ”NISIPUL TĂLPILOR” Însă-și fraza ”O! Dulce și frumoasă/doamnă!” devine lumina gândului ce va urma să fie desfășurat prin această adresare directă. Sufletul poetului este învăluit de o sensibilitate rară. Prin frazele bine țesute în vers, poetul, ne desfășoară o deosebită imagine clară a iubirii, pe care o nutrește sau mai mult de atât, ea înmugurește în fiece miscare a inimii sale și vine exteriorizată prin aceste darnice cuvinte, metafore, ce iau figură literară pornind pe calea Universului fără timp. Acea iubire pe care încearcă să o trăiască...”Ai pus încet capul pe-un/umăr drept,/l-am mângâiat și l-am/privit cum doarme” vorbește despre atenția sa și atârnarea dulce față de lumina ochilor săi – femeia visurilor sale.

”Te cuprindeam cu brațele/de gânduri” această fantastică frază metaforică dă un tot întreg din însăși făptura sa lăuntrică pentru această iubire visată, dorită...

 Strofa a treia:

 ”Privesc mereu nisipul de/ sub pași-ți/ Ce zornăiesc pe aleile
cu norii/ Ce mi-au redat/ un zâmbet, m-au legat/ Cum leagă ceru'n lanț/ cocorii”

În această superbă strofă îl găsim pe poet în lumea visărilor sale, își vede iubita ,,pe aleile cu norii” în care dă de înțeles, că o vede pretutindeni, urmărindu-i și nisipul de sub pașii săi, această apariție a iubirii ce-i conturează visarea îl trezește la viață, redându-i zâmbetul, făcându-l să se lege de această venire, ca și ,,cocorii...ce leagă ceru'-n lanț”.

Înainte de ași aminti despre toamnele ce bat la ușa vârstei, condeierul nostru, mai face o tentativă  ,,O! Dulce și frumoasă / doamnă /Vino/ Te-aștept în seri / pustii...De nu acum, măcar...la /toamnă” Cuvântul ,,pustii” deja vorbește foarte mult despre lumea singurătății sale, în care-i rătăcește sufletul, nici nu e cazul să mai fie argumentat.

Acea tristețe ordinară, umană, își lasă amprenta în finalul poemului prin:

,,Toamnele de gânduri mi- / acoperă visarea / și ghioceii tâmplelor de var...” / Lăsându-se să alunece ușor spre: ,,gânduri și păcate, numărând...zilele în calendar”

Deci, cea mai puternică tematică a iubirii, poetul, o abordează la cel mai inalt nivel în această operă literară, devenind căpătâiul tuturor visătorilor, tuturor îndrăgortiților de pe planeta cu nume PĂMÂNT!

***
Despre poemul ” Sfoara destinului” autor Puiu Răducan

de Maria Tomița Corini

Poemul ,,Sfoara destinului” de Puiu Răducan, este un poem – mesaj, poetic, cules din adâncul sufletului ce-l ține în umbra singurătății sale, dedicându-l cu o deosebită delicatețe  metaforică unui alt suflet de sex opus, din același spațiu, din acelaș timp. Poemul este îmbietor de a-l citi chiar dacă, prin strigătul său lăuntric, aruncă nuanțe ușor catifelate-sumbre, dând un colorit jalnic destinului ce-și menține sfoara în siguranță a urcușului.

 Prin fraza ,,Își face ploaia cuib în așteptări”, poetul metaforizează lacrima singurătății, prefăcând-o în ploaia ce-și găsește astâmpărul în sfintele așteptări, devenite vise, nădăjduind să apară venirea marilor schimbări în destinul său.

La apariția unei scântei de lumină, poetul își învinge durerea, transformându-se, involuntar, într-un cerșetor de un nou început. Și totuși, nutrește o teamă de nesiguranță sau poate mai bine zis, i se trezește curiozitatea de-a afla dacă, preasupusa lumină cunoaște nuanțele iubirii. Astfel, punându-și încercării gândul, chiar dacă-i conștient de strigătul său fără glas, de-a răscoli cu-ntrebarea: ,,Mai știi iubirea ce culoare are?”

Puiu Răducan, versierul poemului, își îngemănează durerea singurătății sale cu făptura zbucimată a mării, aruncându-se împreună cu ea, în brațele stâncilor, accentuând dublu enorma sa trăire prin frazele: ,,Se tot aruncă marea-n/ brațul stâncii / Iar singurătatea doare.../doare”
În lucrarea sa poetică, găsim o frază în care își oglindește, rădăcina creștinizmului, credința sa în bunul Dumnezeu: ,,Prin gândurile noastre trece Domnul”.

Poetul, ca și orice ființă trecătoare pe pământ, trist acceptă toamnele plecând, simțind mireasma lor ce bat la ușă, și tocmai umbrei măriei sale îi este atât de frig, că... ,,și umbrei mele tare frig îi este/ Acoper-o cu-a ta, cu...fructe coapte.   ,, Având puterea gândului de-a mai crede în acel nou început, trainic drum ce ar deschide porțile secrete, conclude sau mai bine zis rotunjește ideia gândului, acelui mesaj propus în poem, cu: ,,Și hai să-ncepem, o/ nebună poveste”.

Profunzimea acestui poem – mesaj metaforizat îl poate simți cu o deosebită ușurință fiecare iubitor de vers ce ar fi capabil să palpeze vibrațiile sufletești ale poetului!

5 iulie 2017

Cu respect Maria Tomița Corini

Ion Cuzuioc - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 14 - SILOT SE ÎNTÂLNEȘTE CU FIICA ZEULUI MĂRILOR NEPTUN

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

14  -SILTO SE

 ÎNTÂLNEŞTE CU

 FIICA ZEULUI

 MĂRILOR NEPTUN

 

Cred că v-aduceţi aminte că-n ziua când în casa bătrânului pescar Cristian din cătunul Scoica de Mărgăritar s-a născut mult aşteptatul prunc Silto, în adâncurile mării soţia lui Neptun născuse o fetiţă. Dorinţa lui Silto de a se întâlni cu fiica zeului Neptun creştea zi de zi. Odată, în timpul unei lecţii în salon, Silto luat cu gândurile la fiica zeului, întrerupse ocupaţiile şi, revoltat, întrebă supusele:

– Pe fiica zeului, cea de o seamă cu mine, când am s-o văd? Câte mi-aţi povestit din tainele mării, dar despre ea nici un cuvânt. Toate bogăţiile mării mi-aţi arătat, numai nu pe fiica zeului. E peste puterile voastre acest lucru, sau, poate, nici nu trăieşte?

– Trăieşte, Silto, trăieşte. Fii pe pace, îl linişteau supusele. Totul e cu putinţă, numai că nouă ni-e tăiată calea spre ea. Unul delfinul Ami poate să te ducă la fiica zeului. O să te ducă spre seara zilei, când fiica zeului ese-n pridvor şi aşteaptă luna, ca apoi să se ducă cu ea în vis la culcare... Iată şi delfinul Ami. Peste puţin timp veţi porni spre palatul fiicei zeului. Vezi, fii cu ochii în patru. Regele ştie că odată şi odată te vei duce la fiica lui, şi de aceasta o păzesc stelele de mare. Ele văd totul ce se face în jur şi pe nimeni din străini nu lasă să se apropie de fiica zeului.

– Ehe-he! Delfinului meu toate căile îi sunt deschise! Toţi se tem de el şi nimeni nu se-ncumetă să se pună-n poară cu dânsul!

...Pe un sfert de mare se întinde palatul fiicei zeului Neptun. Şi tot atâta cale trebuia să străbată Silto cu prietenul său, delfinul Ami.

Nimeni nu le stătea în cale. Apa era limpede şi deschisă înaintea lor. Spre seara zilei ajunseră în dreptul pridvorului.

Stelele de mare priveau la ei, dar să se apropie nu-ndrăz- neau.

Iată-i ajunşi şi la salonul fiicei zeului Neptun.

– Ei, Silto, glăsui delfinul Ami, mai departe vei fi nevoit să mergi singur la fiica zeului, căci eu n-am dreptul să intru în salonul ei. Altfel voi fi blestemat şi eu,,

---

[1] Peplu- manta scurtă fără mâneci, prinsă pe umeri cu o agrafă, purtată peste tunică de femei în antichitatea greacă-romană.