NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA - POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

Iubito (glossă m.)

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparoși
Într-un crepuscul roșu la apus
În serile cu macii somnoroși.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrunți rana rușinii
În brațe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii copți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoroși,
N-am să te iubesc când plâng arinii.

cu mâinile împreunate

învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
așteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreștice spun
numai Dumnezeul meu știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porțile pământului

De când mă tot cauți

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită și goală.

Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.

La umbra pleoapelor

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Doamne, la ce-mi zboară mintea,
trupul vrea să se odihnească cuminte
când începe toamna fără explicații
și aș putea protesta pentru timpul pierdut
fără rezultate care să-mi toarne mulțumire
în inima femeilor scăpate printre degetele
înserării din orgolii.

când sosește primăvara

sunt plecat în alt anotimp
mă urmărește o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu știe să-mi spună
când sosește primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri și florile așteaptă
diminețile cu soarele-n ochi

am primit scrisori ca pe vremuri
pe care nu le-am deschis
mi-a fost frică de schimbări neprevăzute

de mâine începe drumul
tu mă vei aștepta la fântâna de la răscruce
cu ciutura plină de dor
în față drumurile anotimpurilor
pline de primejdii
care ne vor împreună

lumina ia locul întunericului

un butoi de pulbere se varsă-n abis
o sprânceană stufoasă de sub care ochiul fuge

un arbore de cafea peste care se ridică aburi fierbinți
dimineața cu trei izvoare când botează un râu

apoi ursitelor li se cere sprijinul
s-ajungă-n mare

soarele cum un capac de aramă
se ridică din ape și râde cu raze

lumina ia locul întunericului
pământul răsuflă din toți plămânii ușurat

viile se țin de mâini peste dealuri
și joacă hora bătrână

Fără amintiri

când amintirile se vor șterge
va fi noapte și prea târziu

nu vor mai rămâne nici urme
totul va fi aruncat în uitare

alte amintiri nu se vor mai ivi
în lumea obscură nu voi mai fi eu

va fi în același trup un altul
cum întunericul ziua-n amiază

memoria va fi o scorbură
în care nicio pasăre nu-și face cuib

nu știu dacă va intra cineva să rămână
în afară de umezeală și putregai

în vreme va interveni moartea
o mică amintire va fugi la ceilalți

deșertăciunea și pustiul își vor da mâna
pentru ca nimeni să nu se nască

decât din cuvânt și lumină
așa cum o fac toți oamenii

Unde freamătul e dulce

Degetele ei subțiri și lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să aștepte vindecarea.

Cântecul se naște atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înfloriți
lăsați să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
și caută cu ochii înnoptați
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare și oftează.

Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
și noi atât de nepăsători
am prețui la timp miracolul ei.

Pe scări de vânt


Cuvântul se naște și-n inima pietrei,
guri fermecate îl rostesc pe rând,
ochii privesc prin întuneric semnele lăsate
cu o sete de agheazmă divină.

Carnea fragedă se răzbună în trup.

Noaptea capătă o tăcere de pământ,
e un începurt de întuneric al pierzaniei
care ne poartă de mână spre moarte,

totul trece și nu mai vine.

În gânduri se așteaptă înțelesuri nedescifrate
lumina care nu se lasă oprită.

Pe scări de vânt în ploi cu soare
lumea își pune încrederea la încercare,
dar în fiecare se coc dorințe neîmplinite,
treptele pe care urcă se apropie de cer.

Convingerile capătă zilnic aripi
înfloresc de bucurie plantele rare,
nimeni nu se îndoiește de frumusețe și o cultivă.

În preajma statuilor din parcuri
păsările și fluturii își fac jocul prin aer.

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA CRONICĂ LITERARĂ DANIEL MARIAN

        Daniel Marian - Cronică Literară

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Insomnii de Lumină (Editura eCreator, colecția Poesis, Baia Mare, 2018)

 Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.

Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.

A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună

cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat

de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe

care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.

„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/

visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/

asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina

cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi

invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la

 atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem). 

Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să

zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!

Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie... Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune

nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un

poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,

şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni

de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam

stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie

universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu

pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:

„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac

copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;

grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta

între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;

....mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui...

Glumim şi nu prea glumim... uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las

urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde

gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea

urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu

caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.

Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.

Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine.... Asta

este o carte faină!

Daniel Marian, Deva, noiembrie 2018

NICOLAE VĂLĂREANU SĂRBU - ROMÂNIA - INTRAREA ÎN GOL

Intrarea în gol
de Nicolae Vălăreanu Sârbu
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Scrâșnetul meu din dinți e ceva involuntar
la vederea nedreptății ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
și se hotărăște să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voința lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită și din întâmplare
cine știe cum bate vântul morții?

Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigașului,
un câine la porțile memoriei care latră
și nimeni nu-l bagă în seamă.

Mulți intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecățile de valoare s-au subțiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
și totul se duce pe apele Styxului.