Nicolae Vălăreanu Sârbu - România - Poeme

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Sânge subțire de pasăre

Noaptea nu era neagră, era cenușie,

stelele erau verzi, căzute printre noi,

drumul se ducea pe râu până la izvor

apoi intra-n tunel, trecea dincolo.

Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,

era o chemare ori semnul despărțirii.

Sângele era subțire, de pasăre,

se aprindea ca un filament

sau ca o dâră de melc

până la inima înrobită.

Clipele sonore curgeau în timpane

băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,

ochii tăi sticloși erau de felină.

Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,

diminețile te îmbrăcau la loc în mirosuri.

Măștile purtate din obișnuință,

acopereau fața clownului obosit,

mimau trist bucuria.

Chiar și abisul

Pentru pasărea cu aripile frânte

norii se ridică și coboară,

nu mai înțelege ce rost are

cerul.

Când întâmplarea nimerește la țintă

cineva-i spune să nu se sperie

și femeia cu ochii de smoală

bâjbâie prin întuneric.

Chiar și abisul

are o punte pe deasupra

pe care o trece de fiecare dată

cu cerul pe umeri de curcubeu.

Sculptat în stâncă te zidești

coloană înaltă

prin care urcă strămoșii.

Anotimpul cel mai friguros din trup

te cheamă să aprinzi focul

apoi te cuibărești

în casa sufletului

până nu mai respiri,

până nu mai respir

și mă înalț.

Arborii cu inima-n frunze

Femei în piatră cu mâini de gheață

strâng la piept orizontu'-n nemișcare,

munții fac zid și așteaptă.

Izvoarele sapă văi înguste,

timpul se rostogolește peste margini,

apele fluviilor nestăpânite

se varsă-n turbinele mării.

Arborii cu inima-n frunze,

respiră cerul cu stele de crini

Verdele se naște și moare-n anotimpuri,

trec în galop caii albi ai nopții

spre câmpiile unde ochiul vântului

clatină grânele semănate în veac.

Vorbele nu-mi mai încap în cuvinte,

iedera se urcă pe ziduri și înflorește,

lacrimile norilor și trandafirii purpurii

ascund în vocale doinele toamnei,

iubirile-și acoperă ochii și visează

sub umbra arborilor cu inima-n frunze.

Pădurea

Cântece nedeslușite răsună prin locuri tainice

și săruturi așteptate caută prin memorie,

fata cu fața de rubin și ochii migdalați

ce zboară prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi

peste pădurile defrișate de amintiri.

Am să cad în uitarea sortită de vârstă

vorbindu-i despre enigma ascunsă de șolduri,

ori despre coapsele unde se perpelea în dragoste

la popasurile prin munți unde ne-am iubit orbește.

Aș dori să fug din tăcerile spălate de ploi

și la masa mea cu scrumieră de jad,

să-mi extrag miezul din cuvintele spuse atunci

și buimăcit de iubire să-i văd imaginea

cum se scaldă în apele liniștii somnului.

Ulciorul smălțuit plin de speranțe și gol de împliniri

e și el singur, un cavaler de noapte

unde absența și îndepărtarea sunt ireale.

Voi smulge frustrările și în tristețea mov

fântânile o să-mi susure-n urechi vechi melodii de dragoste,

în timp ce sentimentele le-au uitat la răspântii

ca pe niște santinele care ne păzesc de durere.

Fata aceea și azi trece unduitoare prin gânduri

cu sânii fierbinți prin iarba coaptă și sunătoare

dintre arborii fantasticei păduri imaginare.

Cum voi ajunge la timp?

Neînțelese întrebări se amestecă

În gândurile rămase de veghe. Cu cine mă voi potrivi

pe drumul vieții plin de întâmplări

și cui îi voi mărturisi iluzia

și teama de care nu mai pot scăpa?

Împrăștiați aceste vânturi aducătoare de ploi,

arați miriștea nopții și puneți stelele să păzească,

câmpurile cucerite de maci!

La fântână așteaptă femeia grâului în pârgă

și gândul ei se coace nemângâiat în așteptări.

Păru-i răvășit și sânii învăluiți de arșiță

mi-au pus neliniște-n vin și-n inimă spasme,

au chemat răcoarea și umbra să-mi mistuie setea.

Culesul e încă departe, abia mă despart de arome,

ziua e lungă ca și așteptarea întâlnirii

în care doar eu și păsările mai cred.

Cum voi ajunge la timp pe drumul întortocheat și pietros

pe care nimeni n-a mai venit?

Femeia seceră razele lunii

Un delir e în adâncul fântânilor nopții

stelele alunecă pe orbite, se privesc,

pe argintate întinderi cerul respiră,

păsările n-au somn în arborii lunii.

Apele dau buzna peste pietre cu sufletul mort,

cu propria-mi tăcere mă afund în tunel

unde întunericul prinde un vis dintr-o umbră,

și prezicerile de teamă se adeveresc..

Corăbiile din gânduri trec orizontul,

mirosul de scoici vine odată cu aroma femeii

pe care marea o ridică de subțiori în aer.

Deschide orizonturi pe maluri spre dimineți

în spațiul concav al răsăritului de purpură,

scapără și umple cu lumină golul din gânduri.

Sunete în coloane dirijate prin aerul cald

îmbracă peisajul cu fluxuri de vietăți.

Iubite, pentru galbenul copt, semn al luminii

lanurile de grâu se grăbesc însetate spre râu,

vântul din față încearcă să le oprească

și, în urma lor femeia seceră razele lunii.

Nicolae Vălăreanu Sârbu -ROMÂNIA - Lumini și umbre - eseu

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Lumini și umbre - eseu

Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică și împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit.

Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtășesc în credința că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos și adevărat în modul de a trăi și spera, ca arta lui să se apropie de perfecțiune.

Umbrele uneori odihnitoare și răcoroase, dar și pline de neprevăzut și amenințare le privesc cu detașare ca pe o stavilă în fața pornirii unei lumini prea exuberante și vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrășișază deopotrivă pentru substanța vie care se regenerează și diversifică natural, dar nu le iartă nici pentru efectele uneori dezastruoase cînd nu se găsesc mijloacele de prevenire și înlăturare a lor.

Lumini și umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credință și timp.Totul este să domnească echilibrul dintre ele și fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista și orice rugă cu lacrimi aprinse în fața altarului Dumnezeului nostru mă liniștește. Îngenunchez cu rugăminți fierbinți pentru izbăvirea de focul ghenei, ori de umbra morții. Și care umbră e mai sumbră decât cea a morții în momente de cumpănă pentru existența ta ca ființă gânditoare dotată cu resurse de credință în propria reușită și izbăvire la lumină ca pasărea Phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simțiri și fapte pe măsura aspirațiilor celor care mi-au dat viață și m-au crescut și educat. Societatea cu hățișurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voința de a fi stăpân și liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greșală e un mod al voinței fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoțesc în zidirea frumosului acestei vieți dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e și ea un mod de al asocia și îmbrăca cu tăcerea și pioșenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înțelegere plăcută semenilor.

Mirosul pâinii dătătoare de siguranță îl simți din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte și din livezile cu pomi ale căror fructe îți oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosul realizării și al bucuriei. Munții tac și privesc cu semeție depărtările, îți oferă întotdeauna încrederea curăției înălțimilor de gând și faptă, aerul acela ozonat în care te simți purificat de toate relele lumii. Lumini și umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, deaceea e necesară măsura și echilibrul care le face dătătoare de speranță și îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înțelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat și nu prea când stă în umbra altuia. Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).” spunea Brâncuși.

Floarea Necşoiu - Cronică Literară Un valoros poet de la Cumpăna veacurilor

Nicolae Vălăreanu Sârbu/Pe  acoperişul unui veac

Nicolae Vălăreanu Sârbu septuagenarul fin al Gorjului, a ajuns la începutul celui de-al optulea deceniu de viaţă, pe acoperişul unui veac de la înălţimea căruia contemplă zările drumului său existenţial, retrăind emoţii pure, ce curg în versuri de un lirism copleşitor, depăşindu-şi contemporanii condeieri ce-şi varsă năduful în cuvinte care ,,nici, din coadă” nu mai sună.

                Acest volum impunător, prin impresionantul număr de poezii, demonstrează,, că Românul s-a născut poet”.

                Poezia, care dă şi titlul volumului, precizează că veacul, pe al cărui acoperiş a ajuns, este ,,neintrat în istorie” deoarece tăcerile aşteaptă agoniile viitoare, strecurându-le prin,, pânza luminii” ,,sub talpa morţii”, spăşit  ce va veni după ce ,, sângele pregătit pentru viaţă... se curăţă de mizeria care-l încarcă permanent”. Este imaginea unui veac viitor, al cărui început este greu încărcat de ,, mizeria” morală, politică, socială, umană pe care o trăiesc toţi pământenii.

                Cele mai multe creaţii ale prezentului volum sunt dedicate femeii, ce apare în ipostaze multiple: femeia dorită, cunoscută, descifrată, aşteptată, adorată, misterioasă, temută, dar veşnic învăluită în marea ei taină la care jinduieşte să ajungă bărbatul îndrăgostit şi pornit hotărât să guste fructul oprit. De-a lungul timpului toţi creatorii de frumos: poeţi, prozatori, pictori, sculptori, compozitori, etc. - au imaginat farmecul femeii în varii genuri şi specii artistice, toţi fiind atraşi de complexitatea fiinţei care le-a oferit clipe de beatitudine şi înălţare, când întreaga lor făptură freamătă şi cântă sublimul clipei de iubire.

                Nicolae Vălăreanu Sârbu omagiază  femeia  ca pe o creaţie dăruită bărbatului, cu toate ascunzişurile, meandrele ei interioare, tocmai spre a pătrunde în adâncurile acestei fiinţe complexe , actul cunoaşterii (însemnând chiar dezlegare),  descifrarea marii taine a vieţii.

                Cunoscătorii spun că văzul şi auzul sunt cele două simţuri ce oferă omului ce le mai multe informaţii despre ceea ce îl înconjoară. Se zice, de asemenera , că femeii trbuie să-i încânţi  auzul prin şoapte la ureche (atenţie la ce şoptiţi domnilor!), iar bărbatul îşi satisface ochiul  prin ceea ce vede , alege , cucereşte (atenţie cum arătaţi doamnelor!).

                Aceeaşi atitudine exprimă şi autorul versurilor,,Te văd tânără şi puternică-n braţe/ cum urci pe trepte voinţa/ şi mă tragi după tine/în balconul trăirii depline” sau ,, Îmi plac privirile care mă citesc”(Ochii te caută).  În fiecare obiect pierdut(pierdut) ,,Tu iubito , îmi înoţi prin timp - un delfin zburător”. În toate poeziile lui Nicolae Vălăreanu Sârbu se simte un freamăt interior de mare intensitate dovedind, spre cinstea sa, o exemplară stăpânire de sine, poetul nu dă frâu liber dorinţelor, ci le estompează, le acoperă cu un strai poetic rezultat din cuvinte bine alese şi perfect dominate creând astfel inefabilul unei poezii ce se cere citită şi recitită-i. ,,Tot ce o să scriu/ pune să dospească-n cuvinte/ până o să crească aidoma inimii de copil/ când îl mângâie mama”. ,, Mintea nu are nopţi/ şi nu oboseşte niciodată să caute/ cu religiozitate ştiinţifică/ toate căile lăsate libere pentru toţi’’. Totdeauna are tăria  de a recunoaşte evidenţa condiţiile sale de bărbat care mărturiseşte deschis: ,, Eşti o băutură care mă ameţeşte/ nici nu simţi cum te beau/dintr-o dată/ nu mă laşi să gust câte puţin/ te consum fierbinte/ încinsă la foc iute/”. Însetat de iubire - unica eternitate dată omului - o vede pe cea care îl stăpâneşte drept,, o toamnă” - anotimp al rodului  şi-i declară : ,,Tu te ascunzi în mine ca o nălucă/”.              

                Cititorul însetat de frumos - un frumos exprimat în armonia cuvintelor - va găsi multe astfel de poezii care îl vor uimi prin bogăţia  imaginilor poetice, metaforelor , epitetelor - acele figuri de stil în care ar trebui să fie creată adevărata poezie - cântecul fiinţei noastre care ne apropie de Dumnezeu – căruia Îngerii Îi cântă Şi-I spun poezii.               

                Nicolae Vălăreanu Sârbu trăieşte poezia ca stare permanentă, aşa explicându-se surprinzătoarele metafore existente în fiecare plăsmuire poetică.,,Ştiu numai drumul metaforei” este declaraţie - titlu al poeziei în care complicata şi complexa figură de stil este ,,Ca o călăuză/ îmi traversează prin memorie/ firul de mătase roşie al poeziei/ înfăşurându-se după suflet...Ştiu numai dreptul metaforei...” Căci ea îi umple sufletul  ,,Cu aureole de miere” ce devin poeme din care îşi durează ,,un regat” al stărilor, ideilor, întrebărilor, creaţiilor, încercărilor de a dezlega/ de a limpezi chiar sinele însetat de cunoaştere. Şi ajunge ca, de pe acoperişul veacului, să-l zărească pe Dumnezeu în Infinitul Acoperiş al Universurilor - ,,Sunt legat de sinele meu ca un câine de pază/ - Nimeni nu ne desparte-/. – Doamne, Tu îl vezi pe fiecare cum este/ Pe toţi ne laşi să mergem la judecată/ liberi de orice prejudecăţi ,/ iar apoi ne mângâi cu milă”

                O trăsătură de certă originalitate a liricii lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, care se singularizează în peisajul creaţiei contemporane , este versul liber care impune lecturarea strofei sau a întregii poezii prin ingambament ceea ce facilitează fluienţa ideii sau a stării clipei (procedeu de versificaţie impus de Lucian Blaga)

                 Mai trebuie menţionată o altă particulariate a creaţiei din acest interesant şi atractiv volum: finalul poeziei cuprinde o sindrofie, o meditaţie şi cade brusc, închizând supapa prin care ar mai fi curs sufletul devenit trăire. Iată câteva exemple,,de istovirea băută lumina se apropie”. ,,Simţi cum sângele te face bogat/ în izbânzi pentru amintiri”etc, etc.

                 Autorul este în substanţa fiinţei sale  un romantic conştient de lumea pragmatică în care trăieşte şi se cenzurează cu o cumpătare admirabilă, spre a nu se expune unei nedrepte critici (la critică ne pricepem toţi).

                 Las cititorilor bucuria de a gusta alte metafore şi comparaţii care atestă că Nicolae Vălăreanu Sârbu este un valoros poet al momentului de la cumpăna mileniilor, creator al unei fascinante lirici erotice şi filozofice.

                 FLOAREA NECŞOIU

                 Bucureşti, 25 iunie 2018