LUCEAFĂRUL DIN VALE

Cine sunt eu? Mă numesc Vasilisk Vasile Donica, m-am născut la 15 decembrie 1985, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Republica Moldova, al treilea fiu a l Tamarei și Ilie Donica. Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o mereu descoperind taina cărților. În perioada frământărilor adolescentine am început a explora lumea alături de personajele nuvelelor, romanelor fantastice și ale celor din poveștile și basmele literaturii naționale și universală, încă din biblioteca școlii și cea sătească, iar mai apoi, am tot devorat și cunoscut lumi, din biblioteca personală a profesoarei de limbă română. Am absolvit gimnaziul de 9 clase din satul natal, în anul 2002. În acești ani, am fost prieten cu toți colegii, dar mai ales m-a marcat prietenia de suflet cu prima învățătoare și profesoară de limba română. După gimnaziu am urmat studiile în Liceul Colegiului Pedagogic ,,Vasile Lupu’’ din or. Orhei, absolvindu-l cu diplomă de bacalaureat în anul 2005. Incert, dar cu o dorință efervescen...

Dragostea în carantină         Două suflete, trăiesc o poveste de dragoste, întâlnindu-se noapte de noapte, undeva între rai și iad,   păstrând distanța regulamentară de 1.5m, ascunzându-și chipurile sub măști care acoperă fața și sentimentele. La adăpostul măștilor și al distanței sociale   își trăiesc nestingherite povestea lor de dragoste. O dată cu instituirea stării de pandemie, cele două suflete, o ea, doamnă trecută de vârsta a doua iar el, un bărbat situat pe muchia vârstei a treia, s-au văzut nevoiți să se adapteze vremurilor de pandemie.          Situația a așezat între ei o graniță invizibilă dar regulamentară, de un metru și jumătate, care a obligat mintea să inventeze căi secrete către persoana iubită de care ai ajuns să fii despărțit de o graniță impusă, la o aruncătură de băț!        Seară de seară fiecare se așează într-un fotoliu confortabil alături de mulți...

CU CIPRIAN PORUMBESCU ÎN CARANTINĂ *BALADĂ* Autor: Mariana Buzea Daia De când sunt în carantină mi-am făcut prieteni noi: Cărţi cu pagina virgină şi muzicieni de soi. Cartea-ncet cade din mâna, capul pe pernă îl las, Muzica în căşti răsună o baladă în impas. * Pe-un drum prăfuit ce şerpuie-n munţi, Un tânăr cu plete, uşor se strecoară. Obosit, sub brazi, cu paşii mărunţi, Dintr-un ştergar de in, scoate o vioară. Ochii-ascund sub gene lacrima amară, Vântul bate-n plete şi-n suflet îi bate: - Ce-a rămas din tine, frumoasa mea ţară De-atâta durere pân' la Cer străbate? Falnicii Carpaţi îşi plâng de zor brazii, Bietul Bărăgan numără ciulinii, Prin păduri, jivine îşi plâng camarazii Iar prin sate urlă a pustiu toţi câinii... Ardealule brav, unde-s ardelenii? Moldova mea dragă, unde ţi-e mioara? Ţară Românească, unde-ţi sunt oştenii? Ah...vioara mea, cu tine-mi plâng ţara... * Plânge pe o stâncă, nimenea să-l vadă De tremură Munţii, d...

PENTRU TINE, EMINESCU 📷 Eu doar te mângâi pentru cuvintele tale Prinse-n buchetul poemelor, Citindu-le cu adorație la gura sobei În casa veche a străbunilor mei, Străbuni din lumea cărora Slăvit te-ai ridicat cu slova Cinstindu-le cu lacrimi trecutul, Iubire-ai dat în cuvântul versului Pe care sfințit în limba strămoșească L-ai urcat cu tine și din ceruri Moștenire ni l-ai lăsat Și noi cu datoria de-mplinire A visului mărit al românimii Săltăm în lume, dar unii sunt căderi Ce trag în hăul morții Cuvântul de la tine Ce-i moștenire nouă, Te-nalță Eminescu, ești sacru Precum tricolorul, Poporul tău te cântă și-ți murmură În doină creația ce-n ie În horă și în satul Trezește a mea mândrie, Mândru erai poetul nostru sfânt Când recitai în slova Pământului, Străbună ne este limba pe care o rostim Din ea se-nalță sacrul Pe steagul traco – get Din datină în datini credința ce ne-o știm Suntem creștini și-n cuget Numele tău...

Codrule Codrule gemi așa tare Că până-n suflet mă doare Și nu înțeleg de ce? Pustii nu-ți sunt ramele Frunzele-ți sunt de-un verde viu Nu știu codrule,nu știu! Omule de ai gândi Cu siguranță ai ști! Geaba nu gem eu știi bine Vreme trece,vreme vine, Și surate-mi sunt puține Frați tot mai puțini și cine Ar râde când retează din mine? Frunza mi-e de verde viu Dar prin mine e pustiu Camioane mă tot cară, Și mă vinde pe afară! Și cum n-aș geme omule Spune tu: stop codrule! Nu mai geme c-oi opri Securea să te sfâșie, Și atunci vesel voi fi Poți să îmi spui asta mie? Măcar amintire vie De ar rămâne din mine De s-ar produce hârtie, Dar nu rămân nici ruine! Aș zâmbi de-aș ști că-n lume Pe rafturi stau cărți așezate Unde toate cele bune, Fi-vor cu tâlc așezate! Aș trăi prin acele file Cu povești sau poezie Răsfoite de copile Asta-mi poți promite mie? Nu,nici asta n-ai să poți Poate tu suflet mai ai, Dar omule nu socoți Că nu toți mergeți în rai? Că...

Dansând negru Citesc durerea imperfecțiunilor tale Dansând pe cioburile trecutului. Te-ai îmbrăcat în negru ca să-ți iasă în evidență puritatea Dar cel mai bine te îmbracă zâmbetul imperfect În care citesc durerile ce cântă în arșița săruturilor de adio. Au fost multe și le-ai rostit pe toate, Pe de-a întregul! Uneori mi se părea că abisul ce lua naștere în ochii tăi Trimitea chemări spre noi cuceriri! Ia-mă de mână și nu-ți arunca încă blestemele sfârșitului Stai aici, împietrită în această secundă Apoi putem dansa amândoi pe cioburi! S-a spart zidul din jurul tău și te văd goală Pustiită de sentimente, de emoții Îmbrăcată în negru... Nu ai nevoie de alte culori Căci în ochii tăi înflorește caleidoscopul Și întunecă visările târzii! Citesc încă durerea imperfecțiunilor tale Care te fac să fii atât de perfectă Încât ochii îmi plâng! Te privesc cu mâna și simt cât de bine te îmbracă negrul Pe tenul tău rece în care diavolul și-a lăsat semnele trecutului...

Machiaj de pandemie A înnebunit Spartacus Mai să intre în sevraj Voia să posteze-n status Și ăia de la machiaj... Nu aveau adeverință Să ajungă-acolo iute Spartacus, din neștiință Topoarele își ascute Și-a adunat toți nepoții ,,Idolul femeilor'' A ieșit în fața porții În întâmpinarea lor Au venit într-un târziu Cu machiaj de pandemie... -Spartacus...încă ești viu? Ia d'aicea...sărăcie! Așa bine l-au machiat I-au dat cu rimel pe buze După ce au terminat Spartacus și-a cerut scuze Elena Arsenie 25/04/2020

Picătura vieții Îmi arde timpul în flacără nestinsă Arid îmi este gândul de dorul necuprins În jur îmi este ca o apocalipsă Iubiri oprite-n hotarul rece, neatins Uimit mi-e cuvântul și nu mai respiră Se-năbușă idea în roșu-nflăcărat Pe cerul infinit se-aud-n surdină Lacrimile ploii în ritm alert, sacadat Umbre stau la pândă întunecând clipa Strigând disperată secunda libertății Se zbate înălțând frenetic aripa Păsării ce-așteaptă lumina dreptății Gândurile roată se strâng ca-n cunună Nori negri fulgeră pe cerul dimineții Lumina-și pictează galbenul din lună Gustând elixirul din picătura vieții AUTOR -  Loreta Toader PICTURĂ -  Alexandru Darida 26 aprilie 2020

Covit Iubire ucisă e vara, Simțim doar durere, Se scutură cerul Virgine florile mor, Iarba pălește de dor, Neclintite sunt toate, Cu mască Închiși suntem ca în casă. Apele trec ca bolnave Hulboanele sunt respirații, Plânsului lor e talazul. Drumul e azi o reptilă, Prăfuit și pustiu . Bisericile tac ca mormântul, Pruncii tresar, Noapte se numără morții , E vremea ce nimeni nu știe, Preoții sunt astăzi icoane, Se miră și iadul de toate, Pământul e azi un blestem. Lăsați , suntem doar o rană, Departe de noi e azi DUMNEZEU , Speranța noastră e doar învierea, Vindecați să fim de lumină, Dumnezeu să afle de noi. Autor RADU NECULAI_ Neculai Radu

Masca O mască am, pe chip, Aceeași sunt, surâzătoare, Este protecție, nu-i chin, Mă apară de a virusului contaminare... M-am izolat de răutăți, De ură și minciună, S-apară divine noutăți, Câte-un licăr de lumină... Iubirea din cer să abunde, În sufletele noastre, oriunde, Nuanțele ei să curgă, În inimile triste, să pătrundă. Când vom zburda din nou, În aerul liber a miilor de alei, Să ne oferim câte-un cadou, Miresmele buchetelor, a florilor de tei. ............................................. Verde crud, verde crud, Natura e îmbrăcată nud, Doar ea, fără de noi, Oamenii au rămas goi, În suflete purtând câte un război, Înarmați cu măștile de soi. 26 Aprilie 2020, Carmen Pinte  💓

CAMERA DE REANIMARE Copii livizi,clipind de parc-ar cere Durerii un moment de-ngăduință, În strigăte abrupte și-n tăcere Speranța-i ultima făgăduință. . Vâscos e aerul și e ca ceara Ce picură pe chipuri celestine, Mai trece-o dimineață, vine seara, Ca ursitoare croșetând destine. . Speranța-i ochiul croșetat pe dos Și disperarea e mereu pe față, În împletire firul morții gros E o rețea cu orice fir de viață. . Întîrziată-n gemete dogoare, A spaimă în ecouri largi răspunde, Aritmic coșcovesc lungi coridoare Cu trepidații pe final rotunde. . Neanunțat,intempestiv avaiet Pe oazele de liniște, ce cresc În urmele de vaiet după vaiet, De la etaj răsună nefiresc . Sub țăcănitul pașilor hipnotici Fragmente din cuvinte de binețe. Pe chipul copilașilor cianotici Chiar și lumina cade în tristețe. . De parcă sufletu-n anatomie E germenele nevăzut inclus, Ca într-o unică dihotomie Zvâcnește-n piept ceva ce p...