Povești din casa cu melci
Începusem să scriu într-un caiet, cocoșat peste măsuța scundă de cafea, bântuit de o muză rebelă.
Cu o zi înainte îmi spărsesem ochelarii dar voiam, înverșunat, să notez ce-mi trecea atunci prin minte.
Ea mă privea din pat, stând turcește cu fața în palme. Știam că mă observă.
Am întors capul spre ea zâmbindu-i, pe urmă am continuat să scriu în aceeași poziție incomodă. Lumina cădea din fereastră, din stânga și aerul tremura.
Era vară și era cald, prea cald.
Nu știu cât timp a trecut, preț de două coli de caiet?!
Broboane de sudoare se adunau pe frunte picurând pe foaie dar eu le ștergeam continuând să scriu.
Dintr-odată ea a început să râdă tare, zgomotos, din tot trupul.
Am tresărit, privind-o cu ochi întrebători.
- De ce râzi? - o întreb, ești o buburuză!
Ea continua să râdă, rostogolindu-se în patul larg, printre perne. Purta o cămășuță albă, subțire, aproape transparentă peste trupul gol și diafan iar eu amuzat de veselia ei neașteptată o priveam nedumerit.
-De ce râzi, fată? Zi-mi și mie, să râd și eu!
S-a oprit, cu ochii încă râzând, unul ascuns în colțul de pernă.
-Așa cum stăteai, aplecat, parcă semănai cu Michelangelo, aplecat peste piatra Madonei neterminată!
-Cum?
-Așa se părea, că migălești ceva, cu pixul ca un sfredel, pe hârtie, pe marmura albă picurată de sudoare.
O priveam uimit de cuvintele spuse, cu semnul mirării săpat pe frunte.
-Să-ți faci repede ochelari-spuse-nu te mai chinui așa! Despre ce scrii?
-Ei, bazaconii! Despre tine!
-Cum, scrii trăsnăi despre mine? - întrebă zâmbind.
-Da, despre una frumoasă, așa ca tine.
-Vrei să mă faci vedetă în caietele tale?
-Poate eroina negativă, vrăjitoarea, zic eu, privind-o pe furiș.
-Ești un rău! - spuse ea făcând pe supărata, întinzându-se spre mine ca o pisică.
-Sunt naiv, draga mea, sunt doar naiv!
În razele fierbinți praful subțire iscat se juca scânteind și lovindu-se de perdea năștea mici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu