Ziua în care am înțeles…

 

  

   

Într-o zi am înțeles că nimeni nu poartă responsabilitatea fericirii mele, că nimeni nu îmi datorează echilibrul, liniștea sau împlinirea. Am înțeles că, oricât de mult aș fi așteptat ca cineva să mă salveze, să mă completeze, să îmi ofere tot ce credeam că îmi lipsește, adevărul era simplu—aceasta era datoria mea, doar a mea.

   Timp de ani întregi, poate chiar o viață, am căutat fericirea în ceilalți. Am crezut că iubirea trebuie să vină din exterior, că validarea trebuie să fie confirmată de oameni, că pacea sufletului meu depinde de felul în care ceilalți mă privesc, mă acceptă, mă aleg. Am investit în relații care nu mă hrăneau, am așteptat recunoaștere acolo unde nu exista reciprocitate, am sperat că, într-o zi, voi fi suficientă dacă cineva îmi va spune că sunt.

   Dar într-o zi am înțeles că viața mea este a mea. Că nimeni nu va veni să mă ridice dacă eu nu fac primul pas. Că nimeni nu îmi poate oferi ceea ce eu nu sunt dispusă să îmi ofer.

Fericirea nu este o destinație, ci o alegere

   Există un mit al fericirii—acela că ea vine din exterior, că trebuie să fie dobândită, câștigată, demonstrată. Dar fericirea nu este un trofeu. Nu este un premiu oferit celor care au muncit suficient, care au așteptat îndeajuns, care s-au sacrificat pentru ea.

   Fericirea este o alegere zilnică—este acel moment în care decizi că meritul de a fi bine aparține doar ție. Este maturitatea de a înțelege că nu oamenii din jur îți aduc pacea, ci felul în care alegi să îți trăiești viața.

   Am înțeles că trebuie să mă ascult. Să nu mai fac compromisuri care îmi sufocă sufletul. Să mă ridic când mă prăbușesc. Să mă încurajez în zilele în care nimeni nu vede că lupt.

Pentru că eu sunt cea care îmi este aproape mereu.

Îngrijirea de sine nu este egoism, ci necesitate

   Într-o lume care ne învață că trebuie să fim mereu disponibili, că trebuie să oferim până la epuizare, că trebuie să punem nevoile altora mai presus de ale noastre, autoîngrijirea devine un act de curaj.

   Am înțeles că nu pot iubi sănătos dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine. Că nu pot oferi echilibru dacă eu sunt mereu în furtună. Că nu pot susține pe nimeni dacă mă las mereu pe ultimul loc.

   Să am grijă de mine nu înseamnă că mă rup de lume. Înseamnă că mă refac, că mă regăsesc, că îmi ofer spațiu să exist fără presiunea de a demonstra ceva.

   Înseamnă că, uneori, spun „nu” fără vinovăție. Că mă retrag când simt că am nevoie de liniște. Că aleg să îmi onorez sufletul înainte de a încerca să salvez pe altcineva.

Vindecarea vine din interior

   Există răni pe care le purtăm din copilărie, din trecut, din relații care nu ne-au hrănit. Și adesea căutăm să le vindecăm prin ceilalți—prin iubire, prin recunoaștere, prin acceptare externă.

   Dar într-o zi am înțeles că nimeni nu mă poate vindeca dacă eu nu sunt dispusă să privesc spre mine.

   Vindecarea nu vine din cuvintele celorlalți, ci din felul în care îmi vorbesc mie însămi. Din modul în care aleg să mă privesc, să mă accept, să îmi ofer compasiunea pe care am așteptat-o mereu din afară.

Și într-o zi am ales…

   Am ales să nu mai aștept. Am ales să îmi fiu mie însămi cea mai bună prietenă. Am ales să mă iubesc fără să caut confirmări. Am ales să îmi ofer fericirea pe care am așteptat-o mereu de la altcineva.

   Pentru că, în final, nu e treaba nimănui să mă salveze.

   Este treaba mea.

                                                                                     Ellys 

 

Când ajutorul nu mai vine, apare bârfa

 

Când ajutorul nu mai vine, apare bârfa

   Există un moment subtil, greu de observat la început, în care relațiile dintre oameni se schimbă. Nu pentru că cineva a făcut neapărat ceva greșit, ci pentru că un ajutor care venea „de la sine” nu mai vine. Un sprijin care era oferit fără condiții se oprește. O ușă care era mereu deschisă rămâne, deodată, închisă.

   Pentru unii oameni, acesta este un prag greu de trecut.

  Când nu mai primesc ajutor ca altădată, unii nu caută să înțeleagă, nu se întreabă ce s-a schimbat sau de ce celălalt a ales să se retragă. În loc de reflecție, aleg compensarea. Iar plata devine bârfa.

  Bârfa apare atunci când cineva nu mai are acces la ceea ce primea înainte: atenție, sprijin, resurse, timp, protecție emoțională. Este un mod de a-și recâștiga, iluzoriu, un control pierdut. Dacă nu te mai pot avea de partea mea, atunci te cobor. Dacă nu mai pot primi, încerc să murdăresc.

  Psihologic vorbind, bârfa devine o monedă de schimb pentru frustrare. Un substitut ieftin pentru recunoștință. Un mod de a evita asumarea faptului că ajutorul nu este un drept, ci un dar. Iar darurile nu sunt garantate pe viață.

  Spiritual, lucrurile sunt și mai limpezi. Când ajuți din iubire, iar cineva transformă absența ajutorului în răutate, înseamnă că nu a înțeles niciodată esența sprijinului primit. Nu era recunoștință acolo, ci dependență. Nu era legătură, ci interes.

  Există oameni care, în loc să crească atunci când sunt puși pe picioarele lor, aleg să lovească. Pentru că este mai ușor să vorbești urât despre cel care nu te mai susține, decât să te maturizezi și să mergi singur.

  Bârfa nu este despre adevăr. Este despre resentiment. Despre neputința de a accepta limitele celuilalt. Despre incapacitatea de a spune: „A fost o vreme în care am primit, acum este timpul să duc singur.”

  Cei care au ajutat cu adevărat nu se apără. Ei știu ce au oferit și din ce inimă au făcut-o. Iar când aleg să se oprească, o fac din nevoie de echilibru, nu din răutate. Retragerea nu este o pedeapsă, ci o formă de grijă față de sine.

  Dacă ai fost vreodată judecat sau vorbit pe la spate după ce ai spus „nu”, amintește-ți acest lucru: bârfa este prețul pe care unii îl plătesc atunci când nu mai pot primi gratuit ceea ce nu au știut să prețuiască.

  Adevărul nu are nevoie de zgomot. Iar liniștea ta valorează mai mult decât orice explicație.

                                                  Ellys

Bârfa – rana care umblă din gură în gură

 

Bârfa – rana care umblă din gură în gură

   Bârfa nu este doar un cuvânt aruncat la întâmplare. Este o rană care umblă din gură în gură, din om în om, fără să țină cont de urmele pe care le lasă. O rană nevăzută, dar adâncă, făcută cu ușurință și purtată mai departe fără responsabilitate.

   Din punct de vedere psihologic, bârfa se naște din lipsă. Din goluri interioare, din nevoia de a te simți mai sus coborându-l pe altul mai jos. De cele mai multe ori, bârfa nu spune nimic despre cel vorbit. Spune totul despre cel care o poartă mai departe, despre cel care împrăștie zvonuri și neadevăruri. Este un mecanism de apărare al unui suflet care nu știe să se vindece altfel. Acolo există suferință, neîncredere în sine, răni nevindecate, lipsă de autenticitate și o nevoie adâncă de validare.

   Privită spiritual, bârfa este energie murdară. O vibrație joasă care se lipește de cel care o rostește, chiar dacă acesta nu conștientizează. Când vorbești rău despre cineva, nu îl murdărești pe el, ci îți murdărești propria inimă. Cuvintele nu dispar. Ele rămân în tine, în aer, în gânduri și în tot ceea ce devii.

   Din perspectivă religioasă, lucrurile sunt limpezi: „Ce iese din gură spurcă pe om.” Dumnezeu nu ne-a dat vocea ca să distrugem, ci ca să mângâiem, să îndreptăm și să iubim. Bârfa este păcat pentru că rupe, dezbină și ucide reputații și suflete, uneori mai dureros decât orice lovitură.

   Cel mai dureros nu este însă faptul că oamenii bârfesc, ci că o fac fără să știe prin ce iad a trecut omul despre care vorbesc cu atâta ușurință. Fără să știe cât a plâns, cât s-a rugat, cât s-a rupt pe dinăuntru ca să poată rămâne în picioare. Nu vor ști, poate, niciodată câtă luptă tăcută s-a dus acolo unde ei au aruncat o vorbă.

   Am învățat, în timp, un adevăr simplu: oamenii care poartă lumină nu au timp de bârfă. Oamenii ocupați să se vindece nu aruncă cu noroi. Iar cei care se apropie cu adevărat de Dumnezeu învață să tacă, să mângâie și să vindece, nu să rănească.

   Dacă ai simțit vreodată durerea de a fi vorbit pe la spate, să știi acest lucru: Dumnezeu a auzit ceea ce alții au șoptit. El cunoaște adevărul tău, iar adevărul nu are nevoie de apărare.

   Îți doresc să întâlnești suflete care nu vor să stingă lumina nimănui.

                                                                            Ellys 

**„Pământul nu ne pedepsește. Pământul plânge.

**„Pământul nu ne pedepsește. 

Pământul plânge.”

 Plânge cu cutremure, cu furtuni, cu inundații. Plânge pentru că îl doare.

Pentru că îl rănim fără să ne pese și totuși el continuă să ne hrănească, să ne țină în viață.

,,Și tot el ne trimite curcubeul după ploaie, ca să ne amintească:”
«Încă vă iubesc. Încă mai aveți timp.»

Să-l ascultăm înainte de a fi prea târziu.
Să nu așteptăm liniștea adâncă a distrugerii ca să înțelegem cât de tare a strigat.”

#PlânsulPământului #SemneleNaturii #AscultăPlaneta

 

„Plânsul Planetei – Strigătul mut al unei mame rănite”

  Nu știm exact când a început Pământul să plângă. Poate atunci când am uitat că nu ne aparține, ci că noi îi aparținem lui. Poate când am tăiat copacii fără să ne gândim la respirația aerului. Poate când am ignorat vuietul apelor, trosnetul pământului, valul care vine și ia, vântul care urlă și smulge. Poate când am uitat că natura nu vorbește cu cuvinte, ci cu semne. Iar noi am devenit surzi.

   Planeta plânge. Nu cu lacrimi, ci cu cutremure. Cu inundații năprasnice care spală tot în cale. Cu incendii care pârjolesc vieți întregi în câteva clipe. Cu uragane care nu mai cer voie. Cu aer care devine greu de respirat. Cu gheață care se topește de parcă niciodată nu a fost.

Și toate acestea nu sunt pedepse. Sunt strigăte. Sunt avertismente. Sunt rugăminți.

   Pământul nu ne distruge. Pământul se apără. Se zvârcolește, se răzvrătește, se frânge în încercarea de a-și restabili echilibrul. Și cum ar putea să rămână tăcut, când fiecare parte din el este rănită? Când îl forțăm din toate direcțiile, iar el continuă să ne susțină?

Fiecare cutremur nu e doar mișcarea plăcilor tectonice. E și o aducere aminte:

„Voi, cei ce m-ați uitat, amintiți-vă că sunteți parte din mine. Că fără mine, nu mai sunteți.”

Fiecare furtună violentă e un strigăt:

„Ajunge! Încetați să mă sfâșiați. Încetați să mă transformați în câmp de război, în groapă de gunoi, în piață de interese.”

   Și totuși, în mijlocul răzvrătirii, planeta ne oferă și semne de speranță. După ploaie, trimite curcubeul. Nu ca decor, ci ca mesaj:

„Încă vă iubesc. Încă aveți timp.”

   Curcubeul este iertare. Este răgaz. Este îmbrățișarea pe care o mamă o oferă copiilor ei, chiar și după ce au rănit-o.

Dar pentru cât timp?

Când natura vorbește, trebuie să fim atenți și la ceea ce se întâmplă între oameni.

   Nu este o coincidență că marile dezechilibre ale planetei se însoțesc adesea cu dezechilibre în societate. Războaie, alegeri tensionate, conducători care ignoră vocea poporului. Pământul simte tot. Când o națiune își pierde busola, când oamenii aleg puterea în locul binelui comun, când ego-ul guvernează în locul conștiinței — planeta simte acel dezechilibru și îl reflectă înapoi.

Alegerile nu sunt doar politice. Sunt energetice. Sunt reflexii ale stării noastre colective.

   Când alegem cu ură, cu teamă, cu dezbinare, Pământul absoarbe toate acestea. Când alegem cu înțelepciune, cu speranță, cu responsabilitate, trimite înapoi semne de liniște: recolte, soare blând, apă curată.

Ne aflăm într-un punct în care nu mai avem luxul nepăsării. Trebuie să începem să ascultăm:

🌍 Când natura tace, ne oferă o șansă.

🌍 Când natura urlă, ne cere să ne trezim.

🌍 Când apare curcubeul, ni se spune: „Încă aveți de ales.”

---

Concluzie:

Pământul nu ne cere perfecțiune. Ne cere conștiință.

Ne cere să fim mai puțin grăbiți și mai mult prezenți.

Să nu mai votăm doar cu mâna, ci cu inima. Să nu mai construim doar cu beton, ci și cu suflet.

Și dacă am fi cu adevărat atenți, am înțelege că plânsul planetei nu este sfârșitul — este începutul unei chemări.

O chemare la trezire. O chemare la responsabilitate.

O chemare la iubire față de ceea ce ni se oferă fără condiții, zi de zi.

Când va tăcea Pământul, poate că va fi prea târziu.

Dar cât timp mai plânge, mai avem o șansă să-l ascultăm.

                                                                   Ellys 

 

 

 

 

Un jurnal creat pentru femeile care simt că au oferit mult

 

   Un jurnal creat pentru femeile care simt că au oferit mult

    Uneori nu avem nevoie de sfaturi, ci de un loc unde să putem fi sincere cu noi. „90 Days to Find
Yourself Again” este un jurnal creat pentru femeile care simt că au oferit mult, au mers mai departe din inerție și au uitat, pe parcurs, să se asculte pe ele.

   Timp de 90 de zile, jurnalul te invită la un dialog interior blând, prin întrebări, exerciții de scris și
momente de reflecție, care nu cer performanță, ci prezență. Nu trebuie să scrii mult, nu trebuie să fii „bine”, nu trebuie să știi exact ce cauți. Este suficient să îți acorzi câteva minute pe zi pentru tine.

   Acest jurnal nu promite schimbări spectaculoase peste noapte, dar deschide un spațiu sigur pentru claritate, liniște și redescoperirea propriei valori. Este potrivit pentru perioadele în care simți nevoia de reconectare, vindecare, curaj și un nou început, construit din pași mici și sinceri.

                                                https://www.amazon.it/dp/B0FHFYYKPZ

„Acolo unde durerea se domolește, renaște iubirea”

 

„Acolo unde durerea se domolește, renaște iubirea”

Motto:
„Uneori, cea mai puternică formă de iubire nu se aude, ci se simte în liniștea unei îmbrățișări.”

---

   O inimă rănită poartă cu sine cicatrici invizibile, urmele unor dureri care, deși nu se văd cu ochiul liber, se simt profund și permanent în fiecare bătaie. Această inimă obosită nu mai caută iubirea promisă prin vorbe mari, luna sau stelele coborâte cu declarații frumoase, dar deșarte. Ea tânjește după o iubire simplă și sinceră, capabilă să o aline, să o înțeleagă și să o vindece treptat, cu răbdare și delicatețe.

   Această iubire nu vine cu promisiuni zgomotoase, ci cu îmbrățișări calde și gesturi discrete, dar pline de sens. Ea te invită să-ți odihnești capul pe pieptul ei și să îți permiți să fii vulnerabilă, să fii sinceră cu durerile și nevoile tale, fără frica de a fi judecată sau abandonată. Această iubire nu se sperie de trecutul tău, de traumele care ți-au marcat sufletul, ci dimpotrivă, le îmbrățișează cu o compasiune autentică și încearcă să le transforme, cu răbdare, în puterea ta cea mai mare.

   Nu este o iubire obișnuită, nici asemănătoare cu cele pe care le-ai cunoscut până acum. Este acea
iubire care îți oferă sentimentul rar și prețios că ești, în sfârșit, acasă. Te simți protejată, respectată, iubită profund și necondiționat. Știi că ea va fi mereu lângă tine, nu doar prin vorbe, ci prin acțiuni constante și prezență autentică, demonstrând zi după zi că are răbdare și că îți înțelege chiar și tăcerea.

   O inimă rănită nu are nevoie de gesturi grandioase pentru a se vindeca. Ea găsește alinare în îmbrățișările calde, în mâinile care o ating cu tandrețe și siguranță, în privirile blânde și senine ale celui care nu intră în panică atunci când o vede fragilă și doborâtă la pământ. În liniștea acestor momente, inima începe să-și recapete puterea și să creadă din nou în iubire.

   Această inimă nu se vindecă de la focul pasional și mistuitor care consumă rapid și intens, ci de la flacăra blândă și constantă, cea care încălzește încet, sigur, răbdătoare, până când durerea se topește și sufletul începe din nou să bată cu speranță și bucurie.

Concluzie:
   Iubirea care vindecă nu vine să cucerească, ci să rămână. Nu cere, ci oferă. Nu fuge de umbrele trecutului tău, ci le luminează blând, până dispar. În prezența unei astfel de iubiri, înveți din nou să zâmbești, să ai încredere, să trăiești. Și cel mai important, înveți să crezi din nou în tine.

                                                                                                                                    Ellys 

    „Gândurile despre vindecare, despre iubirea care nu rănește și despre regăsirea de sine se regăsesc și în paginile volumelor mele. Scrisori către o inimă care vrea să se vindece este un jurnal confesiv, născut din nevoia de a da sens durerilor și de a le transforma în pași spre lumină. Iar Când iubirea arde în tăcere vorbește despre acele iubiri care nu strigă, dar care ne schimbă profund, despre așteptări, pierderi și speranța care rămâne chiar și atunci când pare că totul s-a stins. Pentru cei care simt că aceste rânduri le ating propria poveste, cărțile sunt o continuare firească a acestor reflecții.”

– 📖 Jurnal - Scrisori către o inimă care vrea să se vindece –

– 📖 Când iubirea arde în tăcere – 

https://danaxa44creation.shop/produs/pasi-mici-drumuri-mari-lectii-de-viata-din-intelepciunea-populara/

                                                                        

Când vindecarea începe cu un pas mic, făcut în fiecare zi

 Când vindecarea începe cu un pas mic, făcut în fiecare zi

   Există momente în care nu mai ai puterea să schimbi totul dintr-odată. Nici viața, nici trecutul, nici alegerile care au lăsat urme adânci. Există doar oboseala, confuzia și întrebarea tăcută: „De unde încep, dacă vreau să fie altfel?”

  De multe ori, răspunsul nu este într-un gest mare și spectaculos, ci într-un obicei mic, repetat cu blândețe. O pagină scrisă. O respirație conștientă. O întrebare pusă sieși, fără grabă de a primi un răspuns perfect.

  Vindecarea nu se întâmplă ca într-un film, într-o singură scenă luminoasă. Se întâmplă în bucăți mici, în zile aparent obișnuite, când alegi să nu te mai abandonezi pe tine însăți.

  Pentru multe femei, scrisul devine acest spațiu sigur. Un loc în care nu trebuie să fii puternică, nici

optimistă, nici „bine”. Doar sinceră. Câteva rânduri pot scoate la suprafață emoții care au stat ascunse ani de zile și, odată scoase la lumină, încep să piardă din greutate.

  Dar adevărul este că, atunci când ești rănită, nu e deloc ușor să știi ce să scrii. De unde să începi. Ce întrebări să-ți pui. Cum să nu rămâi blocată doar în durere.

   De aceea, uneori ajută enorm să existe un ghid blând, care să te însoțească pas cu pas, fără să te forțeze, fără să te grăbească. Un drum împărțit în etape mici, clare, care să îți dea senzația că nu ești pierdută, chiar dacă nu vezi încă finalul.

   Un astfel de drum este construit pe ideea de continuitate. Nu pe transformări spectaculoase, ci pe întâlniri zilnice cu tine însăți. Câteva minute în care alegi să te asculți, să te înțelegi, să îți permiți să crești puțin câte puțin.

   De aceea cred atât de mult în puterea unui jurnal ghidat, construit pe zile, nu pe promisiuni vagi. Pentru că îți oferă structură, dar și libertate. Îți pune întrebări, dar îți respectă ritmul. Îți deschide uși, dar nu te împinge prin ele.

   Există momente în care nu ai nevoie de sfaturi, ci de un spațiu în care să îți spui adevărul fără teamă. Iar când acest spațiu devine o rutină blândă, zi după zi, începi să vezi schimbări care par mici, dar care, puse una lângă alta, reconstruiesc o viață.

   Dacă simți că ești într-un punct în care ai nevoie nu doar să citești despre vindecare, ci să o trăiești în pași concreți, există un jurnal creat special pentru acest proces de reconectare cu tine însăți, construit pe parcursul a 90 de zile, cu exerciții, reflecții și spații de scris gândite pentru femei care vor să se regăsească, nu să se forțeze să fie „bine”.

👉 Aici poți descoperi jurnalul „90 Days to Find Yourself Again – A Gentle Guided Journal for Women”

https://www.amazon.com/dp/B0FHFYYKPZ

   Nu este o soluție magică. Este un companion zilnic. Iar uneori, exact asta face diferența: să nu mai mergi singură prin propriile gânduri.

   Vindecarea nu înseamnă să uiți ce a fost, ci să înveți să trăiești cu tine însăți fără război interior. Iar fiecare zi în care alegi să te asculți este deja un act de curaj.

                                 ,,-  Ellys”

„Ellys, autoare și editor, pasionată de povești care vindecă.”

fără să transformi blogul într-o vitrină de promovare.