Scrisoare deschisă către cititorii mei

 Scrisoare deschisă către cititorii 

 volumului 

„Când iubirea arde în tăcere – Vindecarea prin iubire”

Dragii mei cititori,

   Vă scriu dintr-un loc în care cuvintele nu mai sunt doar litere, ci respirații. Dintr-un loc în care tăcerea
are greutate, iar emoțiile au glas. Vă scriu din spațiul acela fragil dintre rană și vindecare, dintre pierdere și regăsire, dintre cine am fost și cine încerc să devin.

   Când am început să scriu această carte, nu știam că vă scriu vouă. Credeam că scriu pentru mine, pentru liniștea mea, pentru întrebările mele nerostite. Dar, pe măsură ce paginile se așezau una după alta, am înțeles că fiecare cuvânt își caută un destinatar. Și destinatarul sunteți voi — cei care simțiți profund, chiar și atunci când nu spuneți nimic.

   Voi, cei care iubiți în tăcere.

   Voi, cei care purtați în inimă lupte pe care nimeni nu le vede.

   Voi, cei care ați învățat să zâmbiți chiar și atunci când sufletul vă tremură.

   Voi, cei care ați fost răniți, dar încă mai credeți în oameni.

   Voi sunteți motivul pentru care această carte există.

   Am scris pentru cei care au iubit prea mult și pentru cei care nu au știut cum să iubească. Pentru cei care au pierdut și pentru cei care încă mai caută. Pentru cei care au învățat să se ridice singuri, dar care tânjesc după o mână care să-i prindă. Pentru cei care au înțeles că iubirea nu este doar lumină, ci și umbră — și totuși aleg să rămână.

   Vă port în mine pe fiecare dintre voi.

   În mesajele voastre.

   În tăcerile voastre.

   În felul în care îmi spuneți că v-ați regăsit într-un rând, într-o frază, într-o metaforă.

   Când îmi spuneți că ați plâns, simt că lacrimile voastre sunt punți între noi.

   Când îmi spuneți că v-ați vindecat puțin, simt că nu am scris în zadar.

   Când îmi spuneți că v-a durut, știu că ați citit cu inima.

   Cartea aceasta nu este doar a mea. Este și a voastră.

   Este scrisă din bucăți de suflet, dar prinde viață abia când ajunge în mâinile voastre.

   Voi sunteți cei care transformați cuvintele în alinare.

   Voi sunteți cei care transformați rănile în lecții.

   Voi sunteți cei care transformați tăcerea în lumină.

   Și dacă, în timp ce citiți, simțiți că nu sunteți singuri, atunci totul a meritat.

   Dacă simțiți că cineva vă înțelege, chiar și fără să vă cunoască, atunci cartea și-a împlinit rostul.

   Dacă simțiți că inima voastră bate puțin mai liniștit, atunci știu că am ajuns acolo unde trebuia.

   Vă mulțumesc că existați.

   Vă mulțumesc că simțiți.

   Vă mulțumesc că ați ales să vă opriți în cartea mea.

   Fără voi, cuvintele ar fi doar umbre.

   Cu voi, devin vindecare.

   Cu toată tăcerea mea care arde frumos,

                       Autorul

Interviu narativ – Autorul volumului „Când iubirea arde în tăcere – Vindecarea prin iubire”

 Interviu narativ – Autorul volumului „Când iubirea arde în tăcere – Vindecarea prin iubire” povestește:

   Am scris această carte într-o perioadă în care tăcerea cântărea mai greu decât orice cuvânt. O perioadă

în care am înțeles că oamenii nu se frâng doar în momentele mari, ci mai ales în cele mici, în clipele în care nimeni nu îi vede. „Când iubirea arde în tăcere” nu este o carte născută din teorie, ci din viață. Din oameni. Din priviri care spun mai mult decât vocile lor. Din rănile pe care le purtăm cu noi, chiar și atunci când credem că le-am uitat.

   Am întâlnit, de-a lungul timpului, oameni care m-au făcut să înțeleg că sensibilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de curaj. Oameni care iubesc fără să ceară nimic în schimb, care rămân chiar și atunci când ar avea toate motivele să plece. Oameni care ard în tăcere, dar luminează în jurul lor. Ei sunt „nebunii frumoși” despre care vorbesc în carte. Ei sunt cei care m-au inspirat să scriu. Pentru că în ei am văzut adevărul pe care îl ascundem cu toții: că iubirea, în forma ei cea mai pură, este vindecare.

   Am simțit nevoia să scriu despre luptele invizibile ale celor care par bine. Despre cei care zâmbesc, dar în interior se luptă cu propriile frici. Despre cei care nu știu să ceară ajutor, dar ar avea atâta nevoie de el. Despre cei care se simt prea mult într-o lume care simte prea puțin. Cartea aceasta este pentru ei. Pentru noi. Pentru toți cei care au învățat să tacă atunci când ar fi trebuit să strige.

   Primul capitol, cel despre iubirea care vindecă, a fost cel mai greu de scris. Pentru că iubirea nu este doar lumină. Este și umbră. Este și rană. Este și lecție. Dar, în același timp, este singurul lucru care ne poate reconstrui cu adevărat. Am înțeles că iubirea autentică nu cere, nu condiționează, nu sufocă. Ea oferă. Ea vede. Ea acceptă. Ea vindecă. Și am vrut ca fiecare pagină să fie o amintire a acestui adevăr simplu, dar atât de greu de trăit.

   Apoi am scris despre vulnerabilitate. Despre fragilitatea noastră, pe care o ascundem sub măști bine construite. Despre emoțiile pe care le considerăm slăbiciuni, dar care sunt, de fapt, punctele noastre de creștere. Am scris despre durere, despre pierdere, despre renunțare — nu ca despre sfârșituri, ci ca despre începuturi. Pentru că uneori trebuie să ne rupem ca să ne putem reface. Trebuie să pierdem ca să ne putem regăsi. Trebuie să renunțăm ca să ne putem salva.

   Iubirea de sine a fost, poate, cel mai sincer capitol. Pentru că este și cel mai greu. Ne este ușor să iubim pe alții, dar ne este greu să ne iubim pe noi. Ne este ușor să oferim, dar greu să ne oferim. Ne este ușor să iertăm pe alții, dar greu să ne iertăm pe noi. Am scris aceste pagini ca pe o promisiune: că merităm iubirea pe care o dăruim. Că merităm liniștea pe care o căutăm. Că merităm să fim buni cu noi.

   Partea a doua a cărții este o călătorie prin emoții. Prin frici, prin tăceri, prin îndoieli, prin zile în care ne pierdem și clipe în care ne regăsim. Am vrut ca aceste capitole scurte să fie ca niște respirații. Ca niște bătăi de inimă. Ca niște momente în care cititorul se oprește, se privește și se recunoaște. Sunt fragmente de viață, de trăire, de adevăr. Sunt bucăți din mine, dar și din oricine a iubit vreodată.

   Am scris despre oamenii care ne țin în viață. Despre cei care ne prind când cădem. Despre cei care ne ascultă fără să ne judece. Despre cei care ne țin de mână în tăcere. Pentru că, în final, nu suntem niciodată singuri, chiar dacă uneori așa pare. Întotdeauna există cineva care ne vede, chiar și atunci când noi nu ne mai vedem.

   Cartea se încheie cu un jurnal de creație și cu un mesaj simplu: ,,Să fim”. Să fim prezenți. Să fim sinceri. Să fim vulnerabili. Să fim iubire. Pentru că, dincolo de toate rănile, de toate fricile, de toate tăcerile, iubirea este singurul lucru care rămâne. Singurul lucru care ne vindecă. Singurul lucru care ne face oameni.

   Dacă cititorii vor închide această carte cu inima puțin mai ușoară, cu sufletul puțin mai liniștit și cu curajul de a iubi din nou, atunci totul a meritat. Pentru că aceasta nu este doar o carte. Este o mărturisire. O vindecare. O lumină. O invitație de a ne întoarce la noi.

                Cu iubire,

                                          Kessy Ellys Nycollas

Cartea poate fi cumparată de aici: https://danaxa44creation.shop/dezvoltare-personala/

„Când iubirea arde în tăcere” – Interviu cu autorul unei cărți care vindecă prin cuvinte

 

„Când iubirea arde în tăcere” – Interviu cu autoarea unei cărți care vindecă prin cuvinte

Revista „LUCEAFĂRUL DIN VALE”: Volumul dumneavoastră, „Când iubirea arde în tăcere –
Vindecarea prin iubire”, a atras atenția prin sensibilitatea și profunzimea lui. Aș vrea să începem cu o întrebare simplă, dar esențială: de ce această carte și de ce acum?

Autor: Pentru că trăim într-o perioadă în care oamenii simt mult, dar vorbesc puțin. În care iubirea se consumă repede, iar rănile rămân. În care tăcerea a devenit un mecanism de supraviețuire. Am simțit că este momentul să scriu despre cei care iubesc în tăcere, despre cei care par bine, dar duc în interior lupte nevăzute. Cartea aceasta este, în fond, o invitație la sinceritate emoțională. La a ne privi în oglindă fără teamă.

„Nebunii frumoși” – cine sunt ei și de ce îi înțelegeți atât de bine?

Revista: În introducere vorbiți despre „nebunii frumoși”, acei oameni care iubesc profund și autentic. Cine sunt ei pentru dumneavoastră?

Autor: Sunt oamenii care simt lumea altfel. Cei care nu știu să iubească pe jumătate. Cei care oferă fără să calculeze, care rămân chiar și atunci când ar trebui să plece, care văd frumosul acolo unde alții văd doar haos. Sunt oamenii care ard în tăcere, dar luminează în jurul lor. Ei sunt inspirația mea. Ei sunt motivul pentru care am scris această carte.

 Despre luptele invizibile și fragilitatea care ne face umani.

Revista: Un fir roșu al cărții este ideea de „lupte invizibile”. De ce credeți că oamenii ascund atât de mult din ceea ce simt?

Autor: Pentru că vulnerabilitatea sperie. Pentru că am fost învățați că trebuie să fim puternici, chiar și atunci când ne prăbușim pe dinăuntru. Pentru că lumea nu are răbdare cu fragilitatea. Dar adevărul este că tocmai fragilitatea ne face umani. În carte, am încercat să arăt că nu este rușinos să simți, să plângi, să cazi. Rușinos este doar să nu te ridici.

 

Iubirea care vindecă – un concept sau o realitate?

Revista: Primul capitol este dedicat „iubirii care vindecă”. Credeți cu adevărat că iubirea poate vindeca?

Autor: Da. Dar nu orice iubire. Nu iubirea posesivă, nu iubirea condiționată, nu iubirea care cere. Ci iubirea care oferă. Iubirea care te vede. Iubirea care te lasă să fii tu, fără măști. Iubirea care nu te consumă, ci te hrănește. Acea iubire vindecă. Acea iubire te reconstruiește. Acea iubire te învață să respiri din nou. Despre durere, pierdere și renaștere

Revista: Există un capitol întreg despre „când iubirea doare”. Cum ați abordat această temă fără să cădeți în dramatism?

Autor: Prin sinceritate. Durerea nu are nevoie de artificii. Durerea este, în sine, suficient de puternică. Am scris despre pierdere, despre renunțare, despre acceptare, așa cum sunt ele în viața reală: crude, dar necesare. Am vrut să arăt că suferința nu este un capăt de drum, ci o poartă. O poartă spre o versiune mai matură, mai conștientă, mai autentică a noastră.

 

Iubirea de sine – cel mai greu capitol al vieții

Revista: Mulți cititori au spus că partea despre iubirea de sine este cea mai puternică. De ce credeți că oamenii au dificultăți în a se iubi?

Autor: Pentru că ne-am obișnuit să ne punem pe ultimul loc. Pentru că ne judecăm prea dur. Pentru că ne comparăm. Pentru că ne este teamă să nu părem egoiști. Dar iubirea de sine nu este egoism. Este fundația tuturor relațiilor sănătoase. Dacă nu ne iubim pe noi, nu vom ști să iubim pe altcineva. Cartea aceasta este, în mare parte, o pledoarie pentru a ne întoarce către noi înșine.

 Capitolele scurte – poezie, confesiune și terapie

Revista: A doua parte a cărții este formată din capitole scurte, aproape poetice. De ce ați ales această structură?

Autor: Pentru că vindecarea nu este liniară. Este formată din momente. Din clipe. Din gânduri care ne ridică sau ne coboară. Am vrut ca cititorul să simtă această călătorie exact așa cum este ea: fragmentată, intensă, reală. Fiecare capitol scurt este o emoție. O respirație. O bucățică de suflet.

 

Despre oamenii care ne țin în viață

Revista: Există un capitol intitulat „Oameni care ne țin în viață”. Cine sunt acești oameni?

Autor: Sunt cei care ne prind când cădem. Cei care ne ascultă fără să ne judece. Cei care ne văd dincolo de cuvinte. Cei care ne țin de mână în tăcere. Nu trebuie să fie mulți. Uneori este suficient un singur om. Cartea aceasta este și despre ei — despre oamenii care devin ancore în viețile noastre.

 

Ce rămâne după iubire?

Revista: Dacă ar fi să rezumați mesajul cărții într-o singură idee, care ar fi aceea?

Autor: Că iubirea nu dispare niciodată. Se transformă. Se așază. Ne modelează. Ne învață. Ne vindecă. Chiar și atunci când doare, iubirea lasă în urmă ceva bun. Cartea aceasta este despre ceea ce rămâne după iubire: noi. Mai puternici. Mai sinceri. Mai vii.

 

Un ultim gând pentru cititori

Revista: Ce ați dori să le transmiteți celor care vor deschide această carte?

Autor: Să nu se grăbească. Să citească cu inima, nu cu mintea. Să se regăsească în pagini, dar să nu se teamă dacă unele rânduri dor. Durerea este începutul vindecării. Iar iubirea — iubirea adevărată — este întotdeauna finalul fericit.

             Cartea se poate cumpara de aici: https://danaxa44creation.shop/dezvoltare-personala/

 

Diferența dintre a fi rănit și a rămâne rănit

 

Diferența dintre a fi rănit și a rămâne rănit

 

     Există dureri pe care nu le putem evita. Pierderi, dezamăgiri, trădări, cuvinte care lovesc exact acolo unde eram mai vulnerabili. A fi rănit face parte din experiența umană. Nimeni nu traversează viața neatins.

   Dar există o diferență subtilă și esențială între a fi rănit și a rămâne rănit.

   Prima este o experiență.

   A doua devine o alegere prelungită.

Rana inevitabilă

   Viața nu vine cu garanții. Oamenii greșesc. Uneori pleacă. Alteori spun lucruri pe care nu le mai pot retrage. Sunt situații care ne surprind nepregătiți și ne zdruncină siguranța.

   Durerea inițială este reală și legitimă. Nu trebuie minimalizată. A nega rana nu o vindecă. A o ascunde sub aparența forței nu o face să dispară.

   A fi rănit înseamnă să recunoști că ceva te-a atins profund. Înseamnă să accepți emoția, chiar dacă este inconfortabilă.

   Dar problema nu este rana în sine.

Când durerea devine identitate

   Rămânem răniți atunci când începem să ne definim prin ceea ce ni s-a făcut. Când povestea noastră devine exclusiv despre nedreptate. Când repetăm în minte același episod până când el devine centrul universului nostru interior.

   Durerea nerezolvată se transformă treptat în filtru. Începem să privim fiecare relație prin prisma fricii. Fiecare gest devine suspect. Fiecare promisiune pare fragilă.

   În timp, rana nu mai este un eveniment. Devine identitate.

   Și identitatea construită pe suferință limitează.

Iluzia protecției prin închidere

   Uneori credem că dacă rămânem răniți, suntem mai protejați. Că vigilența permanentă ne apără de noi dezamăgiri. Că duritatea ne face mai puternici.

   În realitate, această închidere ne izolează. Ne reduce capacitatea de a avea încredere. Ne face să reacționăm disproporționat la situații neutre.

   Rana este firească. Zidul permanent nu este.

   A ne proteja nu înseamnă să ne împietrim. Înseamnă să învățăm din experiență fără să ne blocăm în ea.

Procesul vindecării

   Vindecarea nu este un act dramatic. Nu vine cu aplauze și nici cu declarații grandioase. Este un proces discret, adesea lent.

   Înseamnă să îți pui întrebări dificile:

   – Ce anume m-a durut cu adevărat?

   – Ce a activat această situație în mine?

   – Ce pot învăța din ea fără să îmi pierd deschiderea?

   Uneori vindecarea înseamnă iertare. Alteori înseamnă distanță. De multe ori înseamnă restructurarea propriilor limite.

   Important este să nu confunzi rana cu destinul.

Alegerea tăcută

   A rămâne rănit este, de cele mai multe ori, o alegere inconștientă. Ne obișnuim cu povestea durerii. Ne oferă o justificare pentru retragere, pentru neîncredere, pentru evitarea riscului.

   Dar fiecare zi în care alegem să nu ne mișcăm din acel loc prelungește efectele inițiale.

   Vindecarea începe atunci când spunem: „M-a durut. Dar nu voi lăsa această durere să îmi definească viitorul.”

   Este o alegere tăcută. Repetată. Conștientă.

---

Concluzie

   A fi rănit este inevitabil.

   A rămâne rănit pentru totdeauna nu este.

   Durerea face parte din viață. Împietrirea nu trebuie să facă parte din identitatea noastră.

   Poate că uneori nu putem controla ce ni se întâmplă. Dar putem controla cât timp permitem acelei experiențe să ne definească.

                                                                 Ellys

„Dacă ai simțit că nimeni nu îți datorează fericirea, poate vei regăsi un fir comun și în articolul anterior…” 

https://luceafaruldinvaleaplangerii.blogspot.com/2026/02/cand-intelegi-ca-nimeni-nu-iti.html

 

---

 

Când înțelegi că nimeni nu îți datorează fericirea

 

Când înțelegi că nimeni nu îți datorează fericirea

Realitatea nu mai poate fi ocolită

   Există un moment în viața fiecăruia în care realitatea nu mai poate fi ocolită. Nu vine cu zgomot, nu vine cu anunțuri dramatice. Vine într-o tăcere clară, aproape incomodă. Este clipa în care înțelegi că nimeni nu îți datorează echilibrul, liniștea sau împlinirea.

   Ani la rând putem trăi cu iluzia că fericirea este un dar pe care ceilalți ar trebui să ni-l ofere. Că partenerul ar trebui să ne completeze. Că familia ar trebui să ne înțeleagă fără explicații. Că lumea ar trebui să fie mai blândă cu noi.

   Dar maturizarea începe atunci când renunțăm la această așteptare.

Iluzia salvatorului

   De mici învățăm povești în care apare cineva care rezolvă totul. Prințul, eroul, prietenul loial, omul providențial. În realitate însă, viața nu funcționează după acest scenariu.

   Când ne bazăm fericirea pe prezența sau aprobarea altcuiva, devenim vulnerabili într-un mod periculos. Ne transformăm starea interioară într-un contract invizibil: „Dacă tu mă iubești suficient, eu voi fi bine.”

   Problema este că nimeni nu poate duce responsabilitatea echilibrului nostru interior fără să se epuizeze. Iar atunci când acel „salvator” obosește sau pleacă, rămânem cu impresia că ni s-a luat ceva ce ni se cuvenea.

   În realitate, nu ni s-a luat nimic. Doar am pus în mâinile altcuiva ceva ce ne aparținea.

Diferența dintre sprijin și dependență

   Este firesc să avem nevoie de oameni. Suntem ființe sociale, construite pentru relație. Însă există o linie fină între sprijin și dependență emoțională.

   Sprijinul înseamnă să mergem alături de cineva, fără să ne pierdem identitatea.

   Dependența înseamnă să credem că fără acea persoană nu putem funcționa.

   Când fericirea noastră depinde exclusiv de comportamentul altcuiva, devenim fragili. Ne temem de conflicte, de respingere, de schimbare. Începem să facem compromisuri care ne erodează încet, doar pentru a menține o stare aparentă de stabilitate.

   Dar fericirea autentică nu poate fi condiționată permanent de voința altcuiva.

Responsabilitatea personală – pasul maturității

   Momentul în care înțelegi că nimeni nu îți datorează fericirea este un moment dureros, dar eliberator.

   Dureros, pentru că te obligă să renunți la iluzia confortabilă a vinovăției externe. Nu mai poți spune: „Sunt nefericit din cauza lor.”

   Eliberator, pentru că îți redă controlul asupra propriei vieți.

   Responsabilitatea personală nu înseamnă auto-învinovățire. Înseamnă asumare. Înseamnă să recunoști că starea ta interioară este influențată de alegerile tale, de limitele tale, de modul în care îți gestionezi așteptările.

   Este o diferență uriașă între a fi rănit de cineva și a alege să rămâi rănit ani la rând.

Ce înseamnă, concret, să îți asumi fericirea

   A-ți asuma fericirea nu înseamnă să trăiești într-o permanentă stare de entuziasm. Înseamnă să devii atent la tine.

Înseamnă:
– să îți observi tiparele

– să recunoști când repeți relații care te consumă

– să îți pui limite sănătoase

– să îți alegi mediul cu discernământ

   Fericirea nu este un premiu oferit pentru suferință îndelungată. Este rezultatul unor decizii mici, repetate zilnic.

   Uneori înseamnă să pleci.

   Alteori înseamnă să rămâi, dar altfel.

   De multe ori înseamnă să schimbi ceva în tine, nu în ceilalți.

Libertatea care vine după asumare

   Când încetezi să aștepți ca alții să îți repare viața, începi să te miști. Încetezi să mai negociezi cu nefericirea. Încetezi să mai explici la nesfârșit ce ar trebui ceilalți să facă pentru tine.

  Apare o liniște diferită. Nu e euforie. E claritate.

  Înțelegi că oamenii pot să te iubească sau nu. Pot să rămână sau să plece. Pot să înțeleagă sau nu. Dar echilibrul tău nu trebuie să fie ostaticul acestor variabile.

   Fericirea devine un proces interior, nu o recompensă externă.

---

Concluzie

   Nimeni nu îți datorează fericirea.

   Dar nimeni nu ți-o poate lua, dacă alegi să ți-o construiești singur.

   Este poate una dintre cele mai incomode lecții ale maturității. Și totuși, este și una dintre cele mai eliberatoare. Pentru că în momentul în care îți asumi responsabilitatea propriei stări interioare, nu mai ești dependent de promisiuni, de validări sau de salvatori.

   Rămâne doar un drum.

   Drumul tău.

                             Ellys

„Poate te vei regăsi și în articolul Ziua în care amînțeles…”

https://luceafaruldinvaleaplangerii.blogspot.com/2026/02/ziua-in-care-am-inteles.html

Ziua în care am înțeles…

 

  Ziua în care am înțeles…

   

Într-o zi am înțeles că nimeni nu poartă responsabilitatea fericirii mele, că nimeni nu îmi datorează echilibrul, liniștea sau împlinirea. Am înțeles că, oricât de mult aș fi așteptat ca cineva să mă salveze, să mă completeze, să îmi ofere tot ce credeam că îmi lipsește, adevărul era simplu—aceasta era datoria mea, doar a mea.

   Timp de ani întregi, poate chiar o viață, am căutat fericirea în ceilalți. Am crezut că iubirea trebuie să vină din exterior, că validarea trebuie să fie confirmată de oameni, că pacea sufletului meu depinde de felul în care ceilalți mă privesc, mă acceptă, mă aleg. Am investit în relații care nu mă hrăneau, am așteptat recunoaștere acolo unde nu exista reciprocitate, am sperat că, într-o zi, voi fi suficientă dacă cineva îmi va spune că sunt.

   Dar într-o zi am înțeles că viața mea este a mea. Că nimeni nu va veni să mă ridice dacă eu nu fac primul pas. Că nimeni nu îmi poate oferi ceea ce eu nu sunt dispusă să îmi ofer.

Fericirea nu este o destinație, ci o alegere

   Există un mit al fericirii—acela că ea vine din exterior, că trebuie să fie dobândită, câștigată, demonstrată. Dar fericirea nu este un trofeu. Nu este un premiu oferit celor care au muncit suficient, care au așteptat îndeajuns, care s-au sacrificat pentru ea.

   Fericirea este o alegere zilnică—este acel moment în care decizi că meritul de a fi bine aparține doar ție. Este maturitatea de a înțelege că nu oamenii din jur îți aduc pacea, ci felul în care alegi să îți trăiești viața.

   Am înțeles că trebuie să mă ascult. Să nu mai fac compromisuri care îmi sufocă sufletul. Să mă ridic când mă prăbușesc. Să mă încurajez în zilele în care nimeni nu vede că lupt.

Pentru că eu sunt cea care îmi este aproape mereu.

Îngrijirea de sine nu este egoism, ci necesitate

   Într-o lume care ne învață că trebuie să fim mereu disponibili, că trebuie să oferim până la epuizare, că trebuie să punem nevoile altora mai presus de ale noastre, autoîngrijirea devine un act de curaj.

   Am înțeles că nu pot iubi sănătos dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine. Că nu pot oferi echilibru dacă eu sunt mereu în furtună. Că nu pot susține pe nimeni dacă mă las mereu pe ultimul loc.

   Să am grijă de mine nu înseamnă că mă rup de lume. Înseamnă că mă refac, că mă regăsesc, că îmi ofer spațiu să exist fără presiunea de a demonstra ceva.

   Înseamnă că, uneori, spun „nu” fără vinovăție. Că mă retrag când simt că am nevoie de liniște. Că aleg să îmi onorez sufletul înainte de a încerca să salvez pe altcineva.

Vindecarea vine din interior

   Există răni pe care le purtăm din copilărie, din trecut, din relații care nu ne-au hrănit. Și adesea căutăm să le vindecăm prin ceilalți—prin iubire, prin recunoaștere, prin acceptare externă.

   Dar într-o zi am înțeles că nimeni nu mă poate vindeca dacă eu nu sunt dispusă să privesc spre mine.

   Vindecarea nu vine din cuvintele celorlalți, ci din felul în care îmi vorbesc mie însămi. Din modul în care aleg să mă privesc, să mă accept, să îmi ofer compasiunea pe care am așteptat-o mereu din afară.

Și într-o zi am ales…

   Am ales să nu mai aștept. Am ales să îmi fiu mie însămi cea mai bună prietenă. Am ales să mă iubesc fără să caut confirmări. Am ales să îmi ofer fericirea pe care am așteptat-o mereu de la altcineva.

   Pentru că, în final, nu e treaba nimănui să mă salveze.

   Este treaba mea.

                                                                                     Ellys 

 

Când ajutorul nu mai vine, apare bârfa

Când ajutorul nu mai vine, apare bârfa

 

  Există un moment subtil, greu de observat la început, în care relațiile dintre oameni se schimbă. Nu pentru că cineva a făcut neapărat ceva greșit, ci pentru că un ajutor care venea „de la sine” nu mai vine. Un sprijin care era oferit fără condiții se oprește. O ușă care era mereu deschisă rămâne, deodată, închisă.

   Pentru unii oameni, acesta este un prag greu de trecut.

  Când nu mai primesc ajutor ca altădată, unii nu caută să înțeleagă, nu se întreabă ce s-a schimbat sau de ce celălalt a ales să se retragă. În loc de reflecție, aleg compensarea. Iar plata devine bârfa.

  Bârfa apare atunci când cineva nu mai are acces la ceea ce primea înainte: atenție, sprijin, resurse, timp, protecție emoțională. Este un mod de a-și recâștiga, iluzoriu, un control pierdut. Dacă nu te mai pot avea de partea mea, atunci te cobor. Dacă nu mai pot primi, încerc să murdăresc.

  Psihologic vorbind, bârfa devine o monedă de schimb pentru frustrare. Un substitut ieftin pentru recunoștință. Un mod de a evita asumarea faptului că ajutorul nu este un drept, ci un dar. Iar darurile nu sunt garantate pe viață.

  Spiritual, lucrurile sunt și mai limpezi. Când ajuți din iubire, iar cineva transformă absența ajutorului în răutate, înseamnă că nu a înțeles niciodată esența sprijinului primit. Nu era recunoștință acolo, ci dependență. Nu era legătură, ci interes.

  Există oameni care, în loc să crească atunci când sunt puși pe picioarele lor, aleg să lovească. Pentru că este mai ușor să vorbești urât despre cel care nu te mai susține, decât să te maturizezi și să mergi singur.

  Bârfa nu este despre adevăr. Este despre resentiment. Despre neputința de a accepta limitele celuilalt. Despre incapacitatea de a spune: „A fost o vreme în care am primit, acum este timpul să duc singur.”

  Cei care au ajutat cu adevărat nu se apără. Ei știu ce au oferit și din ce inimă au făcut-o. Iar când aleg să se oprească, o fac din nevoie de echilibru, nu din răutate. Retragerea nu este o pedeapsă, ci o formă de grijă față de sine.

  Dacă ai fost vreodată judecat sau vorbit pe la spate după ce ai spus „nu”, amintește-ți acest lucru: bârfa este prețul pe care unii îl plătesc atunci când nu mai pot primi gratuit ceea ce nu au știut să prețuiască.

  Adevărul nu are nevoie de zgomot. Iar liniștea ta valorează mai mult decât orice explicație.

                                                  Ellys