Ai plecat dar ai
răms cu mine!
Mi-ai spus te iubesc, privindu-mă în ochi
și ținându-mă de mână. Mi-am lăsat sufletul în palma ta, firesc, fără nici o teamă, fără
nici o presimțire, de parcă acolo îi era locul, de când se știa pe această
lume.
Mi-ai schimbat tot cursul vieții! M-ai purtat către un drum pe care, nu aș fi
crezut că aș putea merge eu vreodată. Un
drum ne marcat, fără semne de circulație și fără indicatoare. Un drum cu sens unic!
Ai făcut tot ce ai putut să mă faci să mă pierd în necunoscut, fără nici o
posibilitate de întoarcere. Nu ți-a folosit la nimic, să știi! N-am mai găsit
calea înapoi iar tu m-ai tot căutat în zadar, mai târziu. Drumul pe care m-ai
condus spre rătăcire a fost aceiași rătăcire și pentru tine. Poate că și tu, la
fel ca și mine, ai înțeles prea tărziu că unele drumuri, luate greșit, vor duce
doar înainte...sunt drumuri pe care nu ne putem întoarce, atunci când realizăm
ce mult am greșit, ce mult am pierdut și am dori să luâm totul de la capăt.
Dacă m-ai fi avertizat aș fi procedat la
fel ca în poveste. Aș fi plantat în urma noastră toate cuvintele frumoase,
toate îmbrâțișările, toate promisiunile și jurămintele făcute, unul celuilalt,
astfel să ne putem întoarce oricând, cu încredere, în locul în care ne-am despărțit. Noi însă, am
plantat firava floare de ,,nu mă uita’’, care și-a
pierdut corola, troienită de regret și dezamăgire și din care nu au mai crescut
decât dor și resemnare, uitând să ne pună în suflete, uitarea. Nu am știut! Am
aflat prea tărziu, atât de târziu încât întoarcerea ar fi fost imposibilă pentru
amândoi.
Multă vreme am crezut că alături de tine aș fi avut mai multă putere
însă timpul mi-a demonstrate că pot fi puternică și fără tine, ba chiar mai
puternică decât aș fi crezut. Tu mi-ai îndrumat primii pași învățându-mă să nu
mă tem, apoi, mi-ai rănit sufletu și m-ai obligat să lupt asemenea unui soldat
rânit și dezarmat, îndepărtându-te.
Mi-a fost extrem de greu să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă simțeam ca
într-un vis în care rătăceam prin hățișurile unei păduri întunecate pănă când,
într-o zi, a răsărit soarele, dar nu a fost soarele meu. A fost doar o amăgire
din care mult timp m-am străduit să ies, reușind într-un final. Pădurea se
sfârșise, vedeam drumul dar nu știam să aleg direcția! Nu știam unde aș putea
să te reîntâlnesc! Eram convinsă că am dat din nou peste același drum cu un
singur sens și tot ce ar fi trebuit să știu era direcți în care să apuc! Dar
cine să îmi spună asta? Am ales la derută iar direcția a fost din nou greșită
pentru că tu ridicase-i în preajma sufletului tău ziduri oarbe și surde astfel
încât ecoul strigătelor mele să nu te mai ajungă. Strigam și se întorceau
înapoi toate, confuse și resemnate! Of, Doamne! De ce nu pot merge înainte fără
să privesc prea des înapoi? De ce mă încăpățânez să bat la uși închise, acele
uși pe care pătrundeam cu iubire și bucurie, cândva? De ce nu îmi ajuți
sufletul să înțeleagă că acolo, în dosul lor, nu mai este nimic din ceea ce eu
caut? Mă lași să mă izbesc prea des, de întrebări la care, mă văd obligată să
îmi râspund singură, în timp ce el îmi ocolește făptura, privindu-mă din umbra
amintirilor și a părerilor de rău.
Nu voi afla niciodată cu ce gânduri se gândește la mine, cu ce ochi m-ar
mai privi acum, cum i-ar fi zâmbetul, dacă iar fi teamă sau poate ar fi
nepăsător, cum i-ar bate inima, dacă mă mai dorește, dacă mă mai așteaptă!
Mă izbesc prea des de amintirile care îl păstrează la fel dar, îl
deosebesc prin faptul că, atunci mă prindea de mână și mă strângea la piept, pe
când acum, mă lasă să plec, nepăsător deoarece în brațele lui nu mai am un loc
al meu, un loc în care să îi simt bătăile inimi și tremuratul corpului.
Îmi amintesc cum râdeam și ne bucuram împreună, unul de altul. Atunci
nici nu îmi puteam imagina că o să pot trăi atâția ani fără el. Acum însă ies
în calea amintirilor și le dau ordin să fugă. Să fugă și să nu se mai oprească
niciodată. Același lucru il spun și minții care se încăpățânează să îl ea uitării,
readucându-mi amintirile înapoi tocmai atunci când se îndepărtează mai mult. Mi
se umplu ochii de lacrimi amintindu-mi cum, cândva, îmi scria și îmi citea scrisorile, era interesat de tot ceea ce fac și mi se întâmplă, îmi punea o
mulțime de întrebări, ca mai apoi să mă asculte cu interes iar eu mă opream din
clipit pentru a-l putea vedea cât mai bine, mai mult, mai aproape. Ascultam
poveștile cu el și mă bucuram că ește al meu, că mă iubește și mă protejează.
Acum nu mai știm nimic unul despre altul, de parcă nici nu a existat vreo
dată iubirea noastră! Ce mult ne-a îndepărtat viața!
Mă întreb nedumerită, foarte des, ce de în ciuda îndepărtării fizice,
găndurile, mintea nu se îndepărtează și ele în egală măsură? Dacă și cu gândurile
s-ar întâmpla la fel, viața, poate că ar
fi mult mai ușoară!
,,Acum nu mai ești. Dar, vezi? Nici eu nu
sunt. Fără să știi, ai plecat cu tot cu mine.
Mă porți în vorbele pe care fără să îți
dai seama ți le inspir… tresari din amintirile în care eu îți spuneam că rămân
fără aer când tu mă atingi…’’
Oare va veni ziu în care nu voi mai trăi din amintiri și nu mă voi mai
minți singură! Într-o astfel de zi, poate o să pieri tu, dar nici atunci nu voi
putea simți altfel pentru ca ești veșnic în sufletul meu și cine știe, poate
vei pieri o dată cu mine sau poate nici atunci. Te voi lua cu mine în noua
dimensiune, cu speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna, împreună.
Când ai decis să pleci ai crezut că mă
cunoști? Ah! Ce mult ai greșit pentru că, nu aveai cum să mă cunoști, nu aveai
cum să mă înțelegi...fiindcă eu, de când
mă știu, sunt într-o continuă schimbare și mă adaptez la nou. Altfel, cum crezi
tu că aș fi rezistat în acest hățiș al vieții în care tu, ești parcă pus
dinadins, să îmi încurci cărările!
M-ai crezut slabă, în timpce tu te
credeai puternic, dar te-ai înșelat. Îmi amintesc cum, într-o zi când ți s-a
făcut dor, m-ai căutat! Ma-i căutat în tot locul și printre toate ființele din
preajmă, dar nu m-ai găsit. Ai găsit în fiecare , doar câte puțin din ceea ce
eu ți-am fost, dar niciodată un întreg, acel întreg al meu pe care ai decis să
îl abandonezi în tăcere, lăsându-mi în suflet durere și chin. Niciodată nu vei
putea să îi îmbrâțișezi pe toți crezând că vei face unu singur. Eu!
M-ai obligat să plec pe drumul meu însă,
înainte de plecare, ai uitat să îmi înmânezi și harta! Harta care să mă ajute
să îmi găsesc un alt drum! De aceea drumurile mele sunt în derută și de fiecare
dată mă întorc la tine. Tu ești mereu capătul de drum al durerulor mele.
17.12.1973
