Iubirea, un sentiment sublim

Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când ne-am văzut ultima dată dar, refuzam să cred asta. El, printre glumele și povestirea amintirilor, mi-a mărturisit  că mai are încă atât de multe să îmi mărturisească. Era  trecut de mult de miezul nopții. Am tras draperiile în fereastră iar  zgomotele străzii au amuțit. Noaptea a așternut liniștea peste oraș, învăluindu-l  în  mantia ei de întuneric. Prin draperiile trase, o lumină difuză dată de becurile aprinse la stația PECO de peste stradă, străbătea până la noi, permițându-mi să-i văd parțial chipul, ochii lui verzi pe jumătate închiși și părul de acum încărunțit. Mi-a pierit somnul complet și tăcerea ce se așternuse, ce ne înconjoara era  întreruptă de vocea lui, pe jumătate adormită, care șopte cuvinte cunoscute dar care acum, sunau ca un suspin înăbușit, încercând să îmi spună că își amintește și acum de felul în care ne țineam de mână, cum îmi săruta degetele, cum îmi mângâia părul lung și castaniu care mi se revărsa peste umeri... Își amintește de cuvintele pe care ni le rosteam și care simțea că ne încălzea sufletele, de serile în care mergeam pe jos îndreptându-ne spre casa părinților mei, după ce vizionam un film la școala din sat, de zilele călduroase de vară când mergeam pe malul Prahovei, la luntre și ne așezam sub salcia noastră pletoasă, unde ne făcem o mulțime de planuri pentru viitor. Acum, toate acestea au rămas doar amintiri care ne dor pe amândoi, în ciuda timpului care a trecu ( și nu este puțin), timp care ar fi trebuit să ne facă să uităm, dar gândurile noastre reciproce se metamorfozează cu trăirile zilnice,  materializând totul făcând să fim din nou acei nebuni îndrăgostiți de odinioară.

    Îl priveam, îl ascultam și căutam să înțeleg cum noi oamenii suntem cuprinși de un sindrom de idealizare a persoanei iubite în absența acesteia! Cum ajungem la finalul unei povești de iubire și totuși ne încăpățânăm să păstrăm în amintire doar ceea cea a fost frumos, ceea ce a putut să ne facă fericiți iar în timp, tot retrăind aceste amintiri să le aducem la stadiul de hiperbole și să le trăim în continuare de parcă ar fi adevărate, ba chiar mai mult, atribuindu-le atât de mult idealism...chiar mai mult decât a fost cu adevărat.

      Sunt conștientă de faptul că tot ceea ce m-a făcut să rămân legată de persoana lui a fost faptul că mi-am permis să proiectez un viitor alături de el. Întodeauna mi-am imaginat că doar înpreună cu el aș fi putut fi cea mai fericită și am fi îmbătrânit împreună deși maturizându-mă am început să pricep că am făcut abstracție de posibile certuri, neajunsuri, neînțelegeri care ar fi condus la șubrezirea relației și poate chiar la un final nefericit. Imaginația mea, m-a condus să idealizez viitorul, fără a face nici cea mai mică legătură cu realitatea și cu faptul că decorul acesta frumos pe care eu l-am construit în jurul poveștii noaste, cu timpul s-ar fi ofilit, măștile ar fi picat iar suferința ar fi putut fi infinit mai mare.

      Sunt conștientă că am suferit o viață, pentru acest om, nu pentru cine este el de fapt ci pentru ceea ce eu mi-am imaginat că este, asemeni personajului principal din cartea ,,Pe aripile vântului’’ unde Scarlet l-a iubit pe Ashley multi ani, doar datorită faptului că acesta este așa cum ea și-l imagina nu pentru felul în care era el în realitate. M-am căsătorit și am luptat din răsputeri să îmi schimb soțul, tocmai al face să semene cât mai mult cu ceea ce eu îmi imaginam că ar trebui să fie, dar a fost în zadar. Când a început să iasă la iveală adevăratul sau character, am trăit o dezamăgire foarte mare și nu mă puteam desprinde de ceea ce eu vedeam în omul iubit, plăsmuit cu atâta grija și crezându-l verosimil.

      Întodeauna, pentru mine, iubirea a fost cel mai sublim sentiment care simțeam că îmi aduce fericire, apartenență, stabilitate, protecție, satisfacții. Nu am putut înțelege însă niciodată, cum poate fi atât de fragilă… și totuși, acum pot spune că ea trebuie să fie întoteauna conectată în realitatea firi și nicidecum cu plăsmuirile minții, care mai apoi, confruntate cu realitatea, să ne facă să trăim, o puternică dezamăgire. Târziu am învățat, dar este important totuși că am învățat, să iubesc o persoană, pentru ceea ce este cu adevărat, fără să am așteptări utopice, ireale și dacă întâmplarea face ca povestea să ajungă într-un final, la sfârșit, am învățat să o păstrez în minte așa cum a fost- frumoasă, bună și poate, uneori chiar dificilă. Am învățat să nu trăiesc iubirea imaginar, doar pentru faptul că îi simt lipsa. Am învățat că sufletul trebuie păzit, ocrotit, protejat și mai ales păstrat. Da! Păstrează-ți sufletul autentic! Nu îl mai oferi, în schimbul altor părticele de suflet, care adeseori, nu se potrivesc perfect în golurile rămase  și astfel produc dureri cumplite! Fiecare părticică caută după un timp să se întoarcă la proprietarul de drept. Las-o să plece dar cere înapoi părticica ta. Doar ea se va potrivi și va complete golul pe care îl simți adeseori.   

                                                                        Kessy Ellys Nycollas

                                                                        06.09.2012/ Petroșani