Kessy Ellys Nycollas - România - Știi tu oare?

Stii tu oare?

Știi? Iubirea, dragostea, nebunia ce o manifest pentru tine mă obligă să iau o pauză în care să pot respira profund, să îmi așez gândurile și să închid toate visele, care par spulberate, în lada de zestre a bunicii. Acolo poate că se vor resemna, stând în liniște deplină. Îmi sunt îndeajuns atâția ani în care te-am iubit ca o nebună, dar și atâtea nopți în care te-am visat.

Știi tu oare cum este să te zvârcolești în tot patul căutând, alergând, îmbrățișând doar vise care se destramă în zori?

Știi tu cum este atunci când ai atât de mută iubire de dăruit și nu ai cui? Știi cum este să ne întâlnim în nopți pline de liniștea apăsătoare, să ne privim , să ne facem declarații și să ne trezim , singuri, realizând că totul se trăiește doar în vise?

Pământul reavăn încă, rămas din acea primăvară, miroase a ghiocei și iarbă crudă, iar aerul se simte poluat de aburul locomotivei care gâfîie din greu, după un drum parcurs printre arborii și casele așezate de o parte și de alta a șinelor care scârțâie sub povara dorințelor tale de a mă cunoaște, iar pașii mei mă poartă către gara veche în care iubirea a decis să se îmbrățișeze. În acea primăvară reînviau vise  care agonizau în suflet, tăinuind iubirea, Amurgul înserării împrăștia în jurul meu o admosferă neînțelasă de parcă cerul vroia să coboare raiul pe pământ.

Sub lumina felinarelor, deja aprinse, pe acel peron de gară, sufletele, iubirea, dragostea și toate dorințele noastre s-au întâlnit în taină, s-au privit înfiorate și  s-au atins sfioase, într-o îmbrâțișate prelungită, după cortina nopții întunecate de nori plumburii care, sub pretextul pregătirii de ploaie, ne ascundea parcă de ochii iscoditori ai călătorilor de pe peron.

Plecând, mână în mână, în fața ochilor parcă, mi se așternea un covor cu flori multicolore printre care zburau veseli flutui colorați, iar vântul adia ușor, atât cât să îmi răcorească sufletul înfiebântat de văpaia privirilor tale și de îmbrățișarea brațelor puternice care m-au strâns la piept, șoptindu-mi discret, la ureche: - ce frumoasă ești! Mult mai frumoasă decât în fotogrfie! Sincer, nu mă așteptam să fiu întâmpinat de o femeie atât de frumoasă!

Pașii mi se împleticeau, mintea mă certa, sufletul înflorea. Pe câmpul lui mlăștinos, înundat de lacrimi și durere, înfloreau nuferi albi iar eu îmbătată de albul lor strălucitor, admiram în tăcere, mirifica pictură care se unduia o dată cu mlaștina de un gri petrol, luptându-mă să ticluiesc  cuvinte cu care să pot formula o frază prin care să pot transmite exact, tot ce simt. Fericire dar si durere, bucurie dar și teamă, dorința neînțeleasă de a-mi ascunde sentimentele de iubire care mă năpâdeau.

Simțeam sufletul incendiat de  o iubire care durea, dusă și trăită în taină, mult peste puterea de înțelegere a rațiunii mele, făcându-mă neputincioasă și mistuindu-mă sub povara unei iubiri interzise.

Urcăm pasarela către centrul orașului, iar stropii reci ai ploii ne biciue în față, certându-ne parcă, anticipând ce va fi să fie. Ajunși acasă, ploaia îmi luneca pe sticla ferestrei, adunând-și stropii în câușul sufletului zbuciumat de trăiri și dorințe, ca mai apoi să poată spăla păcatul făcut împreună, într-o dimensiune a nebuniei și irealului. Două trupuri situate la poli diferiți, totuși, au reușit prin puterea iubirii și sub povara păcatului să se contopească într-un mod mai puțin firesc și să rămână aproape încremenite în acea clipă atemporală a timpului lor.

Încăperea devenea  ,,o sală de dans’’al iubirilor noastre care fremătau agonizând în sentimente și fremătări. Era de altfel momentul care mi-a schimbat viața și în care sufletul meu a rămas viu și treaz, fâlfâindu-și aripile, într-un zbor etern în jurul sufletului tău.

Este doar un vis!

KEN – 18.02.2018 / Petroșani

Despre MIHAELA CD - CANADA

despre Mihaela  CD   

''De fapt la mine versurile au venit singure… din durere si din iubire … eu n-am făcut nimic deosebit… decât le-am scris...''  Mihaela CD

Mihaela CD s-a născut in România. A emigrat in Canada  in urmă cu multi ani impreună cu familia si s-a stabilit la Montreal. A iubit intotdeauna  poezia  si muzica  dar a inceput cu adevărat  sa scrie poezie  in urma unui soc puternic când si-a pierdut tatăl  pe care il iubea enorm. Versurile au venit singure , fără sa vrea, o bântuiau noapte de noapte cerând să fie scrise.Un dar divin, un răspuns al universului care aplică parcă o lege a compensatiei. Iti ia si iti dă!

Prima sa poezie a fost  ''Iubite tată '',apoi ''Binecuvântare si chin'' si ''O Doamne''. A fost incurajată de cei apropiati  să continue, să publice,  iar de atunci scrie fară oprire si se implică activ in diverse proiecte literare.

Este fondatoarea revistei on line:  '' Poezii pentru sufletul meu '' revistă de artă, literatură si cultură  a românilor de pretutindeni.

Pune bazele revistei  in 30 octombrie 2018  in Montreal, Canada, ajutată fiind de sotul sau Johnny care  in prezent este editorul revistei.Aceasta colaborează cu nenumărati  autori, arti , pictori si muzicieni, revista virtuală  fiind citită on line in peste 100 de tări din intreaga lume.

Mihaela CD este autoarea volumului  de poezii ''Binecuvântare si chin'' publicat  la editura Celestium, in Romania in iunie 2019. Lansarea oficială având  loc in 28 septembrie 2019 in Montreal, Canada.

La un an de la fondarea revistei virtuale ''Poezii pentru sufletul meu'' Mihaela CD impreună cu sotul său Johnny publică la Montreal  primul număr al revistei tipărite Poezii pentru sufletul meu,  Nr1/2019 Noiembrie/ Decembrie..Lansarea oficială a revistei având loc in 25 ianuarie 2020 la Montreal in cadrul evenimentului GALA ARTELOR LA CEAS ANIVERSAR.

Colaborarea cu compozitorul /artistul Dan Lucian Corb i-a adus nenumărate melodii  pe versurile sale care pot fi ascultate pe you tube pe canalul autor Mihaela CD.

Mihaela CD participă la Antologia Parfumul clipei,vol IX apăruta la Editura Scriitorilor, in februarie 2020 in  Romania

Autoare a volumului '' Focul din Noi'' poezii  pentru suflet, volum care este impodobit de minunate picturi ale artistului Mircea Rustiuc ( in curs de tipărire)

In prezent autoarea lucrează la alte doua proiecte literare:Un al treilea volum de poezii  pentru suflet si un roman de proză, continuând să publice zilnic in revista virtuală  Poezii pentru sufletul meu si trimestrial in revista  tipărită cu acelasi nume.Colaborează cu muzicieni, artisti, pictori, participând la diverse proiecte literare si  la numeroase  reviste publicând articole si creatii literare proprii .

Impresii: ''Poeme dăltuite cu har ne dezvaluie o lume interioară subtilă, complexă, contemplativă ce se descoperă pe ea  insăsi,  cu mirare și dor, ca o mimoză literară, gingasă, ascunsă si caldă.

Un poesis bun, de inaltă  tinută care va avea multe de spus , de dezvăluit , in viitoare tărâmuri de vers, in următoarele coperti de carte !'' MUGUREL PUSCAS

PUIU RĂDUCAN - ROMÂNIA - SFORĂIE...

Sforăie...

Rezemat de-un abur de cafea, ma gândesc la cât de faină este... Bună dimineața.

Iară m-a trezit Dumnezeu! Gerul lu' Năpraznik umblă-n pantaloni scurți pe bătătura tristă cu Doamna albă (ne)pufoasă de mână. Din cauza lui, fata Februarie s-a făcut mai mikă. O păturică de brumă cu buze dulci și breton-ntr-o parte s-a tolănit pe parbriz și sub nuc. Sforăie „februaritik” de nepăsătoare. Nici zgomotul răgușit al mașinilor de pe șușea n-au cei face. Aburul de cafea îmi tot dă târcoale. De ce-o fi așa bună cafeaua-n doi? Iată, de dimineață, o întrebare la care omenirea, știința, biserica nu dau răspunsuri exacte. S-a trezit de-a binelea însă Bună Dimineața și... ca tot timpul... ne îngână cu... Bună dimineața, oameni buni!

                                                                                                         04022020 – Băile Olănești

Kessy Ellys Nycollas - România - IUBIRE INTERZISĂ

IUBIRE INTERZISĂ

                                                                             
De: Kessy Ellys Nycollas

     Ne intersectăm, ne ocolim și ne privim pe furiş. Sub privirile tale simt cum îmi pierd cumpătul. Respir, privesc în pământ și trec mai departe. Ridic ochii și nu mai văd nimic altceva decât un ,,roi’’ imens de fluturi multicolori care, se învârt  în jurul meu bezmetici, de parcă vor să mă prindă în jocul lor!

     Mă opresc lângă fântâna din curtea casei. Privesc în adâncul ei și îmi văd chipul. Văd cum apa fântânii încearcă să ascundă imaginea și nu înţeleg ce se întâmplă. Mă frec la ochi tulburată și privesc din nou.

     Alături de chipul meu, într-un plan secund, deslușesc o umbră. Amețesc! Realizez că îmi stai alături și că umbra ce se configura pe luciul apei era de fapt chipul tău.

       Îți simt respirația în ceafă, apoi, încet, încet, o simt tot mai aproape de gât, în dosul lobului urechii stângi

       Mă atingi ușor cu buzele. Tresar și mă scutur copleșită de emoții dar și de teama de a nu fi observați.          Fug speriată. Încerc să îmi găsesc ceva de lucru pentru a depăși starea.

      O încăpere destul de îngustă ține loc de bucătărie. Caut cele necesare să îmi fac o cafea. Mâinile îmi tremură iar fața o simt de parcă vrea să ia foc!

      Găsesc un ibric, pun apă și aprind flacăra. Pun cafeaua și rămân cu ochii ațintiți în interiorul ibricului de parcă vreau să ghicesc în acea cafea, care încerca să dea în clocot.

     Dau să umplu ceașca. Mă cuprind fiori simțind din nou respirația ta fierbinte pe gât. Scap ibricul din mână, împrăștii cafeaua pe podea și mă prăbușesc în clipa următoare, la picioarele tale.

      Filmul se întrerupe!

      Nu ştiu ce a urmat în primele clipe de după prăbușirea mea dar știu, că m-am trezit simțind cum buzele tale îmi ating, oarecum indecent, gura.

      Am început să vibrez sub ploaia sărutărilor tale.

      Buzele tale moi și catifelate mă ating nebunește pe buze, pe față, pe gât, pe umeri, continuând apoi să cobori către sâni. Simt că mi se taie respirația. Mi se face frig, apoi îmi simt tot corpul umed ca atunci când ies de sub duș.

       Mintea mea îți strigă numele. Aud cum ecoul glasului meu se izbește în zidurile încăperi și se întorcea amenințător către noi. Brațele tale mă strâng cu putere la piept iar gura murmură, sufocând sărutările, într-un mod repetitiv, tulburător, un te iubesc divin. Un te iubesc pe care nu l-am mai auzit niciodată până acum, spus cu atâta patos.. dus parcă până la extremă, către o stare de nebunie.

      Mă lași să mă desprind din încătușarea brațelor tale. Mă întorc răvășită către tine și uitând de teama unei iubiri interzise, îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului tău.

      Îmi răspunzi, fără să eziți cu o nouă îmbrăţişare. O ploaie de sărutări se revarsă fierbinți peste chipurile noastre înnebunite de dorințe. Abdomenele se ating și ne simțim trupurile vibrând, înnebunite de dorința de a ne poseda reciproc.

       Încăperea începea să devină din ce în ce mai neîncăpătoare, insuficientă, incapabilă să găzduiască între pereții ei, iubirea care clocotea în trupurile noastre.

        Simt cum mă sufocă privirea ta turbată de dorință, cum mă încătușează brațele tale. Îmi este cald! Apoi încep să tremur. Sunt transpirată ca atunci când mă prinde o gripă puternică, în toiul veri.

Te desprinzi brusc și te îndepărtezi. Eu deschid ochii încet și mă cuprinde teama.

Visul s-a terminat!

Ne regăsim în următorul vis!

                                    Kessy Ellys Nycollas /02.04.2013 /Ischia

ELIODOR PAUL MIHĂILEANU - ROMÂNIA - BANII NU ADUC FERICIREA

                                  BANII NU ADUC FERICIREA

    Când mă mai gândesc la surioara mea de cruce, ce a fost Rodica Dincă, mă apucă o mare tristeţe şi mă tot întreb, cum a putut ea să-şi rateze viaţa şi să şi-o încheie aşa de trist.

    Rodica Dincă a fost fica lui Constantin Dincă, economist la Direcţia Comercială a CMVJ  şi a Marioarei Dincă, casnică. Familia Dincă era rudă cu mama mea, tanti Marioara fiind verişoară de gradul doi cu ea. Rodica a avut o surioară geamănă, pe Doina, care a murit la vârsta de 11 ani, din cauza unei boli la inimă. După o veche superstiţie, care spunea că defuncta ar putea s-o i-a cu ea pe sora ei geamănă, părinţii noştri ne-au  supus unui ceremonial, cam straniu pentru mine, pe atunci un adolescent de 18 ani,  în biserica în care era depusă moarta. În prezenţa  mamelor noastre, Rodica a prins-o de mână pe moartă, iar cu cealălaltă de mâna mea şi a spus, de trei ori:

   “  -Mă leapăd de tine şi mă fac frate cu Doru.”Aşa am ajuns noi fraţi de cruce.

    Deşii a fost mereu ÎN CăUTAREA FERICIRII”, adunsă profesoară de Limba Română, la Şcoala Gimnazială nr. 6 din Petrila. Rodica nu a reuşit niciodată să o găsească. Influenţată mult de către părinţi, care s-au dovedit a fi foarte pretenţioşi în găsirea unui ginere mai de soi, Rodica a tot ales, până a ajuns să-l culeagă pe profesorul de geografie R., colegul ei de serviciu., cu care nu a convieţuit mai mult de un an.

    După moartea tatălui, Rodica a rămas să trăiască doar cu mama ei, care o scutea de toate treburile casei.

    În dorinţa de a o ajuta ÎN CăUTAREA FERICIRII, i-am mijlocit întâlnirea cu prietenul meu, Ing. Vasile Drăgan, rămas văduv. Relaţiile lor însă nu au depăşit stadiul de prietenie, pentru că lui Vasile nu i-a plăcut caracterul Rodicăi,, ce se arăta cam zgârcit, egoist şi nu prea sincer  în relaţia lor.

    După revoluţie, prin anul 2000, cănd s-au făcut retrocedările fostelor  proprietăţi, tanti Marioara a primit 50 hectare de pământ, prin Mahedinţi, pe care le-a vândut şi a încasat o sumă destul de mare de bani, care însă nu le-a adus deloc fericirea. Vasile, în calitate de bun prieten, sincer şi dezinteresat, le-a dus cu maşina lor, mai peste tot, unde au avut nevoie, pentru care a fost răsplătit cu … un covrig.

     Când s-a văzut cu atâţia bani, Rodica nu a mai ştiut ce să facă cu ei. Deşii a fost sfătuită de Vasile să-i depună în bănci, ea nu a avut încredere în ele şi a preferat ca cea mai mare parte să-i păstreze “la saltea”.

    Ca un frate ce-i  eram,  fie şi de cruce, am încercat de câteva ori, s-o sfătuiesc să nu se uite la bani, când este vorba de fericirea ei, însă nu m-a acultat prea mult. În  continuare viaţa lui Rodica a devenit foarte asemănătoare cu a lui Hgi Tudose, celebrul sgârcit din piesa cu acelaşi nume a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Nu-şi permitea să cheltuiască banii, pentru a trăi mai bine şi mai frumos şi nici pentru aşi îngriji sănătatea, după cum am văzut eu. Cred că trăia mereu cu frica de a nu fi furată şi nu mai primea în casă decât pe puţinii prieteni pe care îi mai avea.

    După moartea lui tanti Marioara, Rodica s-a văzut în situaţia de a-şi face singură mâncare, la care nu se  pricepea prea mult. Cred că și-a neglijat sănătatea, dacă nu a trecut niciun an şi a murit de ciroză, la vârsta de numai 70 de ani.  Când a ajuns la spital a fost deja prea târziuu, boala ei fiind în stadiul terminal. A chemat-o pe Titina Frâncu, din Făgăraş, singura ei verişoară primară, promiţându-i că-i va face un testament. Dacă şi Vasile a insistat pe lângâ aceasta, să se grăbească, pentru că Rodica chiar era “pe moarte”, Titina i-a stat la căpătâi în ultimile ei clipe de viaţă. Şi a meritat efortul, pentru că s-a ales cu o moştenire frumoasă, la care nu se aştepta, suportând însă şi stresul unui îndelung proces, pentru dovedirea dreptului la succesiune.

    Rodica Dincă a fost înmormântată în locul de veci al familiei, din Cimitirul Central Petroşani, alături de părinţii şi sora ei, iar rudele care au moştenit-o şi s-au îmbogăţit pe seama ei, nu s-au grăbit să-i ridice o cruce din piatră, marmură sau granit, după cum ar fi meritat, aşa  că, după ce crucea din lemn a putrezit, trecând mai bine de 7 ani de la deces,  pe acel mormânt nu mai scrie numele ei. Păcat! Dumnezeu s-o ierte şi  s-o odihnească în pace!

                                                                                                     Autor: Eliodor Paul Mihăileanu
                                                                                      

   

PIUIU RĂDUCAN - ROMÂNIA - SLĂVINDU-I

Slăvindu-i...

Nu mă număr printre cei care „slujesc” sub orice formă trecutul comunist sau neocomunismul de azi în care s-au îngesuit (ca sardelele-n conservă) toți beneficiarii epocii apuse (și prezente). Această nouă doctrină așa-zis politică, neocomunismul, a apărut în România după evenimentele ciudate din decembrie 1989, de fapt de după lovitura de stat (neobolșevikă).

S-a născut acest neocomunism ca urmare a ascensiunii rapide în funcții politice de prim rang a unor foști membrii influenți, dar de linia a doua ai P. C. R-ului, a foștilor ofițeri de securitate, a unor așa-ziși disidenți ai regimului sau unor indivizi condamnați de statul socialist pentru infracțiuni de drept comun.

Având același scop, acela de a ajunge cât mai repede la conducerea statului și de a umple vidul de putere creat, aceștia au beneficiat de acces nelimitat la resursele economico-strategice ale fostului stat socialist și au reușit, în foarte scurt timp, să acapareze puterea politică, autopropunandu-se și alegându-se reciproc în funcțiile de conducere ale statului. Neocomunismul a distrus totul în România; Industrie, economie, comerț, învățământ, sănătate și... restul... A distus și nimeni n-a plătit nimic. A transformat poporul în asistați social, l-a plătit ca să NU muncească, doar să voteze că... are grijă el partidul... că doar deaia-și zice social-demokrat.

Că poporul român este orb și-i alege la disperare ar fi o problemă a lui, a poporului, dar de ce se complace? De ce nu simte șișul dintre coaste? De ce-i covine să fie pe ultimile locuri în Europa?

Datorită grăsimii de pe creier, poporul nu simte, nu vede, doar aplaudă și votează. El poporul este limitat în gândire și a fost acaparat de mijloacele antinaționale de propagandă ale partidului mamut, partidul care DĂ.

De unde-o da el, partidul, NU se știe.

NU are serviciu.

NU muncește nicăieri.

NU produce nimic, doar gospodărește banii poporului din care se-nfruptă cu o nesimțire crasă, evident spre marea bucurie a susținătorilor săi, a votanților săi.

Chiar... de unde DĂ partidul?

Atât de social- democrat este că a înfințat pensii speciale, pensii nesimțite, făcând astfel ca unui om (de-al lor) să-i dea de cheltuit peste 10 milioane (vechi) pe zi, iar unui medic (să zicem) cu 40 de ani vechime să-i dea 60 de lei (noi) de cheltuit pe zi.

Da, „adevărată” echitate socială la acest partid – cum spuneam – social și democrat. Lângă partidul care DĂ s-au aciuiat presari cu nume grele, chiar trusturi de presă care efectiv otrăvesc populația.

Pe lângă acestea și  aceștia, mai sunt tot felul de zvonaci și răspândaci care, adevărat, prin talent și muncă și-au creeat un nume.

Unul dintre aceste nume la mare „dezbatere” azi este Tudor Gheorghe, omul care, muncind cu tremuriciul din gât și cu o cobză a devenit personalitate publică. Nu mă număr printre cei care-i nesocotesc munca, talentul și-l înjură, dar contest apartenența sa „pe față” la comunismul de azi și de ieri. El, marele și iubitul cântăreț este formator de opinie iar acum parcă îndeamnă cum spuneam, „pe față”...  să se ia lumea după el.

Ce merită acest Tudor Gheorghe și ceilalți ca el?

Se-nghesuie la putere partidele neocomuniste și propun fel de fel de măsuri pe care NU le respectă. Vin cu o multitudine de idei pe care și le propun, ni le propun, dar de realizat... nema. Adevăratele probleme ale țării s-ar rezuma doar la câteva... cum ar fi:

-Echitate socială (vezi discrepanța dintre pensii și dintre salarii).

-Confiscarea furturilor și redate țării

-Răspundere judecătorească

-Desfințarea imunității parlamentare

Este mult?

Este puțin?

Este imoral?

Acum... au venit cei „galbeni” la putere într-un moment total (ne)prielnic lor și nouă. S-au scărpinat cum NU trebuie și de fapt revigorează partidul roșu. Ca și ăilalți au promis multe, poporul a fugit către ei... dar... slabe speranțe de la gălbiori.

Procedează ca și ceilalți.

Până când, măi popor al meu... te prostituezi?

Kessy Ellys Nycollas - România - Stii tu oare?

Foto: internet

Știi tu oare?

     Știi? Iubirea, dragostea, nebunia ce o manifest pentru tine mă obligă să iau o pauză în care să pot respira profund, să îmi așez gândurile și să închid toate visele, care par spulberate, în lada de zestre a bunicii. Acolo poate că se vor resemna, stând în liniște deplină. Îmi sunt îndeajuns atâția ani în care te-am iubit ca o nebună, dar și atâtea nopți în care te-am visat.

     Știi tu oare cum este să te zvârcolești în tot patul căutând, alergând, îmbrățișând doar vise care se destramă în zori?

     Știi tu cum este atunci când ai atât de mută iubire de dăruit și nu ai cui? Știi cum este să ne întâlnim în nopți pline de liniștea apăsătoare, să ne privim , să ne facem declarații și să ne trezim , singuri, realizând că totul se trăiește doar în vise?

     Pământul reavăn încă, rămas din acea primăvară, miroase a ghiocei și iarbă crudă, iar aerul se simte poluat de aburul locomotivei care gâfîie din greu, după un drum parcurs printre arborii și casele așezate de o parte și de alta a șinelor care scârțâie sub povara dorințelor tale de a mă cunoaște, iar pașii mei mă poartă către gara veche în care iubirea a decis să se îmbrățișeze. În acea primăvară reînviau vise  care agonizau în suflet, tăinuind iubirea, Amurgul înserării împrăștia în jurul meu o admosferă neînțelasă de parcă cerul vroia să coboare raiul pe pământ.

    Sub lumina felinarelor, deja aprinse, pe acel peron de gară, sufletele, iubirea, dragostea și toate dorințele noastre s-au întâlnit în taină, s-au privit înfiorate și  s-au atins sfioase, într-o îmbrâțișate prelungită, după cortina nopții întunecate de nori plumburii care, sub pretextul pregătirii de ploaie, ne ascundea parcă de ochii iscoditori ai călătorilor de pe peron.

    Plecând, mână în mână, în fața ochilor parcă, mi se așternea un covor cu flori multicolore printre care zburau veseli flutui colorați, iar vântul adia ușor, atât cât să îmi răcorească sufletul înfiebântat de văpaia privirilor tale și de îmbrățișarea brațelor puternice care m-au strâns la piept, șoptindu-mi discret, la ureche: - ce frumoasă ești! Mult mai frumoasă decât în fotogrfie! Sincer, nu mă așteptam să fiu întâmpinat de o femeie atât de frumoasă!

     Pașii mi se împleticeau, mintea mă certa, sufletul înflorea. Pe câmpul lui mlăștinos, înundat de lacrimi și durere, înfloreau nuferi albi iar eu îmbătată de albul lor strălucitor, admiram în tăcere, mirifica pictură care se unduia o dată cu mlaștina de un gri petrol, luptându-mă să ticluiesc  cuvinte cu care să pot formula o frază prin care să pot transmite exact, tot ce simt. Fericire dar si durere, bucurie dar și teamă, dorința neînțeleasă de a-mi ascunde sentimentele de iubire care mă năpâdeau.

     Simțeam sufletul incendiat de  o iubire care durea, dusă și trăită în taină, mult peste puterea de înțelegere a rațiunii mele, făcându-mă neputincioasă și mistuindu-mă sub povara unei iubiri interzise.

   Urcăm pasarela către centrul orașului, iar stropii reci ai ploii ne biciue în față, certându-ne parcă, anticipând ce va fi să fie. Ajunși acasă, ploaia îmi luneca pe sticla ferestrei, adunând-și stropii în câușul sufletului zbuciumat de trăiri și dorințe, ca mai apoi să poată spăla păcatul făcut împreună, într-o dimensiune a nebuniei și irealului. Două trupuri situate la poli diferiți, totuși, au reușit prin puterea iubirii și sub povara păcatului să se contopească într-un mod mai puțin firesc și să rămână aproape încremenite în acea clipă atemporală a timpului lor.

     Încăperea devenea  ,,o sală de dans’’al iubirilor noastre care fremătau agonizând în sentimente și fremătări. Era de altfel momentul care mi-a schimbat viața și în care sufletul meu a rămas viu și treaz, fâlfâindu-și aripile, într-un zbor etern în jurul sufletului tău.

Este doar un vis!

KEN – 14012014 / Îschia

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA - POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

Iubito (glossă m.)

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparoși
Într-un crepuscul roșu la apus
În serile cu macii somnoroși.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrunți rana rușinii
În brațe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii copți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoroși,
N-am să te iubesc când plâng arinii.

cu mâinile împreunate

învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
așteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreștice spun
numai Dumnezeul meu știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porțile pământului

De când mă tot cauți

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită și goală.

Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.

La umbra pleoapelor

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Doamne, la ce-mi zboară mintea,
trupul vrea să se odihnească cuminte
când începe toamna fără explicații
și aș putea protesta pentru timpul pierdut
fără rezultate care să-mi toarne mulțumire
în inima femeilor scăpate printre degetele
înserării din orgolii.

când sosește primăvara

sunt plecat în alt anotimp
mă urmărește o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu știe să-mi spună
când sosește primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri și florile așteaptă
diminețile cu soarele-n ochi

am primit scrisori ca pe vremuri
pe care nu le-am deschis
mi-a fost frică de schimbări neprevăzute

de mâine începe drumul
tu mă vei aștepta la fântâna de la răscruce
cu ciutura plină de dor
în față drumurile anotimpurilor
pline de primejdii
care ne vor împreună

lumina ia locul întunericului

un butoi de pulbere se varsă-n abis
o sprânceană stufoasă de sub care ochiul fuge

un arbore de cafea peste care se ridică aburi fierbinți
dimineața cu trei izvoare când botează un râu

apoi ursitelor li se cere sprijinul
s-ajungă-n mare

soarele cum un capac de aramă
se ridică din ape și râde cu raze

lumina ia locul întunericului
pământul răsuflă din toți plămânii ușurat

viile se țin de mâini peste dealuri
și joacă hora bătrână

Fără amintiri

când amintirile se vor șterge
va fi noapte și prea târziu

nu vor mai rămâne nici urme
totul va fi aruncat în uitare

alte amintiri nu se vor mai ivi
în lumea obscură nu voi mai fi eu

va fi în același trup un altul
cum întunericul ziua-n amiază

memoria va fi o scorbură
în care nicio pasăre nu-și face cuib

nu știu dacă va intra cineva să rămână
în afară de umezeală și putregai

în vreme va interveni moartea
o mică amintire va fugi la ceilalți

deșertăciunea și pustiul își vor da mâna
pentru ca nimeni să nu se nască

decât din cuvânt și lumină
așa cum o fac toți oamenii

Unde freamătul e dulce

Degetele ei subțiri și lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să aștepte vindecarea.

Cântecul se naște atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înfloriți
lăsați să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
și caută cu ochii înnoptați
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare și oftează.

Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
și noi atât de nepăsători
am prețui la timp miracolul ei.

Pe scări de vânt


Cuvântul se naște și-n inima pietrei,
guri fermecate îl rostesc pe rând,
ochii privesc prin întuneric semnele lăsate
cu o sete de agheazmă divină.

Carnea fragedă se răzbună în trup.

Noaptea capătă o tăcere de pământ,
e un începurt de întuneric al pierzaniei
care ne poartă de mână spre moarte,

totul trece și nu mai vine.

În gânduri se așteaptă înțelesuri nedescifrate
lumina care nu se lasă oprită.

Pe scări de vânt în ploi cu soare
lumea își pune încrederea la încercare,
dar în fiecare se coc dorințe neîmplinite,
treptele pe care urcă se apropie de cer.

Convingerile capătă zilnic aripi
înfloresc de bucurie plantele rare,
nimeni nu se îndoiește de frumusețe și o cultivă.

În preajma statuilor din parcuri
păsările și fluturii își fac jocul prin aer.