Nicolae Vălăreanu Sârbu - România - Poeme

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Sânge subțire de pasăre

Noaptea nu era neagră, era cenușie,

stelele erau verzi, căzute printre noi,

drumul se ducea pe râu până la izvor

apoi intra-n tunel, trecea dincolo.

Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,

era o chemare ori semnul despărțirii.

Sângele era subțire, de pasăre,

se aprindea ca un filament

sau ca o dâră de melc

până la inima înrobită.

Clipele sonore curgeau în timpane

băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,

ochii tăi sticloși erau de felină.

Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,

diminețile te îmbrăcau la loc în mirosuri.

Măștile purtate din obișnuință,

acopereau fața clownului obosit,

mimau trist bucuria.

Chiar și abisul

Pentru pasărea cu aripile frânte

norii se ridică și coboară,

nu mai înțelege ce rost are

cerul.

Când întâmplarea nimerește la țintă

cineva-i spune să nu se sperie

și femeia cu ochii de smoală

bâjbâie prin întuneric.

Chiar și abisul

are o punte pe deasupra

pe care o trece de fiecare dată

cu cerul pe umeri de curcubeu.

Sculptat în stâncă te zidești

coloană înaltă

prin care urcă strămoșii.

Anotimpul cel mai friguros din trup

te cheamă să aprinzi focul

apoi te cuibărești

în casa sufletului

până nu mai respiri,

până nu mai respir

și mă înalț.

Arborii cu inima-n frunze

Femei în piatră cu mâini de gheață

strâng la piept orizontu'-n nemișcare,

munții fac zid și așteaptă.

Izvoarele sapă văi înguste,

timpul se rostogolește peste margini,

apele fluviilor nestăpânite

se varsă-n turbinele mării.

Arborii cu inima-n frunze,

respiră cerul cu stele de crini

Verdele se naște și moare-n anotimpuri,

trec în galop caii albi ai nopții

spre câmpiile unde ochiul vântului

clatină grânele semănate în veac.

Vorbele nu-mi mai încap în cuvinte,

iedera se urcă pe ziduri și înflorește,

lacrimile norilor și trandafirii purpurii

ascund în vocale doinele toamnei,

iubirile-și acoperă ochii și visează

sub umbra arborilor cu inima-n frunze.

Pădurea

Cântece nedeslușite răsună prin locuri tainice

și săruturi așteptate caută prin memorie,

fata cu fața de rubin și ochii migdalați

ce zboară prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi

peste pădurile defrișate de amintiri.

Am să cad în uitarea sortită de vârstă

vorbindu-i despre enigma ascunsă de șolduri,

ori despre coapsele unde se perpelea în dragoste

la popasurile prin munți unde ne-am iubit orbește.

Aș dori să fug din tăcerile spălate de ploi

și la masa mea cu scrumieră de jad,

să-mi extrag miezul din cuvintele spuse atunci

și buimăcit de iubire să-i văd imaginea

cum se scaldă în apele liniștii somnului.

Ulciorul smălțuit plin de speranțe și gol de împliniri

e și el singur, un cavaler de noapte

unde absența și îndepărtarea sunt ireale.

Voi smulge frustrările și în tristețea mov

fântânile o să-mi susure-n urechi vechi melodii de dragoste,

în timp ce sentimentele le-au uitat la răspântii

ca pe niște santinele care ne păzesc de durere.

Fata aceea și azi trece unduitoare prin gânduri

cu sânii fierbinți prin iarba coaptă și sunătoare

dintre arborii fantasticei păduri imaginare.

Cum voi ajunge la timp?

Neînțelese întrebări se amestecă

În gândurile rămase de veghe. Cu cine mă voi potrivi

pe drumul vieții plin de întâmplări

și cui îi voi mărturisi iluzia

și teama de care nu mai pot scăpa?

Împrăștiați aceste vânturi aducătoare de ploi,

arați miriștea nopții și puneți stelele să păzească,

câmpurile cucerite de maci!

La fântână așteaptă femeia grâului în pârgă

și gândul ei se coace nemângâiat în așteptări.

Păru-i răvășit și sânii învăluiți de arșiță

mi-au pus neliniște-n vin și-n inimă spasme,

au chemat răcoarea și umbra să-mi mistuie setea.

Culesul e încă departe, abia mă despart de arome,

ziua e lungă ca și așteptarea întâlnirii

în care doar eu și păsările mai cred.

Cum voi ajunge la timp pe drumul întortocheat și pietros

pe care nimeni n-a mai venit?

Femeia seceră razele lunii

Un delir e în adâncul fântânilor nopții

stelele alunecă pe orbite, se privesc,

pe argintate întinderi cerul respiră,

păsările n-au somn în arborii lunii.

Apele dau buzna peste pietre cu sufletul mort,

cu propria-mi tăcere mă afund în tunel

unde întunericul prinde un vis dintr-o umbră,

și prezicerile de teamă se adeveresc..

Corăbiile din gânduri trec orizontul,

mirosul de scoici vine odată cu aroma femeii

pe care marea o ridică de subțiori în aer.

Deschide orizonturi pe maluri spre dimineți

în spațiul concav al răsăritului de purpură,

scapără și umple cu lumină golul din gânduri.

Sunete în coloane dirijate prin aerul cald

îmbracă peisajul cu fluxuri de vietăți.

Iubite, pentru galbenul copt, semn al luminii

lanurile de grâu se grăbesc însetate spre râu,

vântul din față încearcă să le oprească

și, în urma lor femeia seceră razele lunii.