Un mozaic format din 5 poezii
Autor: MIHAELA
CD
Ce-i
clipa?...
Ce-i
clipa?...
Este
infinitul,
Momentul
între viaţă şi vecie
Ce
schimbă tot. . .
Ce-a
fost… ce va să vie…
Ce-i
clipa?...
Este
doar o linie,
Ce-n
minte noi o tragem virtual,
Între
ce-am fost şi ce-a rămas din noi
Un nume
pe-o hârtie cazual.
Ce-i
clipa?...
Este şi
eternitatea,
Ce-o
simţi atunci când trebuie s-aştepţi
Când cel
iubit l-aştepţi şi nu mai vine,
Pentru
că el a plecat pe veci.
Ce-i
clipa?...
Nu-i
decât un simplu murmur,
Un
legănat de vânt uşor
Ce trece
fulgerând prin viaţă
Şi
lasă-n urma sa un mare dor.
Ce-i
clipa ?...
E o mare
hoaţă,
Ce fură
tot şi nu-ţi lasă nimic,
Ea îţi
răpeşte numa-ntr-o secundă
Tot ce
ţi-i drag trimite-n infinit
Ce-i
clipa?...
E o
şoaptă care
Te lasă
surdă, mută, ciungă
Şi care
inima ţi-o rupe
Atunci
când firul vieţii curmă.
Ce-i
clipa?...
Este o
nimica toată,
Atunci
când n-ai de suferit
Tu n-o
observi deci în vâltoarea vieţii
Decât
atunci când timpul a oprit.
Ce-i
clipa?...
Este
viaţa toată,
Atunci
când ai ajuns la socotit
Apreciaz-o,
deci, căci ea îndată,
Se poate
transforma în infinit!
Suflet de emigrant
Migrat-am
către ţări străine,
Asemeni
păsărilor călătoare
Cu
gândul că ne-o fi mai bine,
Ca s-avem viaţa-nfloritoare!
Venit-am toţi cu frenezie,
Să căutăm tărâmuri bune
Şi n-am crezut că în suspin
Dorul
are să ne sugrume
Lăsatu-ne-am
cu dor părinţii
În
pragul casei părinteşti
Şi n-am ştiut că, cu arginţii
Mormintele
ai să plăteşti!
Plecat-am
înspre lumea mare
Cu
fraţii nu ne-am mai văzut
Pierdută-n
poştă o scrisoare
Vamă a
depărtărilor tribut.
Dus-am
cu noi în pribegie
A
noastră limbă şi un port
Acestea ne sunt pe vecie
Al sufletului drag confort!
Tot pe
tine te-aş alege
De-ar fi
acum s-o iau de la-nceput,
Să ştii
că tot pe tine te-aş alege
Din tot
ce între noi s-a petrecut
Nici
măcar o secundă nu aş şterge
Eşti
soarele ce-mi luminează viaţa
Cu tine-un viitor am putut făuri
Cu tine vieţii i-am gustat dulceaţa
Eşti
absolut tot ce-mi puteam dori
Tresar
şi-acum când ţi-aud glasul
Chiar
de-au trecut frumoase veri
La fel
mă înfior când ţi-aud pasul
La fel
ca-ntr-ale noastre primăveri
Noi
suntem îndrăgostiţi şi-acuma
E atâta
iubire şi pasiune în noi
Că n-am
lăsat să se aşeze bruma
Peste a
noastră romanţă în doi
Ne
completăm şi în gândire
Precum e
noaptea cu ai zilei zori
Alăturea
îmi eşti şi în simţire
Şi-avem
desigur ş-aceleaşi valori
Tu lângă
mine stai întotdeauna
Indiferent
ce viaţa ne oferă
Noi
amândoi îi ducem cununa
Noi
amândoi formăm o sferă
De-atâtea
ori eu m-am gândit
Adesea
când urcam al vieţii deal
Ce
norocoşi suntem că ne-am găsit
Eşti
pentru mine partenerul ideal
Şi chiar
de o să treacă tinereţea
Şi o
s-apară fire de argint în păr
Şi chiar
de o să vină bătrâneţea
Vreau
doar cu tine s-o descopăr
Eu ştiu
că-mi eşti alături şi-mi vei fi
În veci
cât vom avea a vieţii licărire
Şi chiar
ş-apoi în veşnicie mi-aş dori
Să-mi fi
tot partener şi-n nemurire
De-ar fi
acum s-o iau de la-nceput,
Să ştii că tot pe tine te-aş alege. . .
Azi te întorci la tine-n sat
Uitat de-a timpului prigoană
De-atâta timp tu ai lăsat
Pridvorul cu a mamei icoană.
Schimbat-ai locul pământesc
Pentru a depărtării strălucire
Azi vii în pragul părintesc
Să cauţi iar vechea lucire.
La poartă-i mare buruiana,
Că nu e nimeni s-o plivească
Adâncă-ţi este în piept rana
Că nimeni nu-i să te primească.
Îţi aminteşti cu mare drag
Chipul măicuţei nins de ani
Pe tata să-l mai vezi în prag
Nu poţi plăti cu-ai lumii bani.
Acum e prea târziu, străine
Să întorci timpul nu mai poţi
Doar să le-nchini rugi creştine
Să intre pe ale Raiului porţi.
De drag şi-n amintirea lor
Vrei acum să inviţi tot satul
Să ştie că în ciuda vremilor
Satului
i s-a-ntors soldatul.
Nu mai e
loc
Pe Terra nu mai este loc de-atâta nebunie şi‑atâta
populaţie
Şi-am hotărât c-ar trebui să ne mutăm în altă
constelaţie
Noi alergăm zi după zi, suntem grăbiţi să ne‑ncadrăm
în grafic
Nici pe şosele n-avem loc să circulăm şi ne blocăm
în trafic
Înghesuială peste tot, în autobuze, în metrou, ne
călcăm în picioare,
Suntem
prea mulţi, ne strâmtorăm şi n-avem loc sub Soare
Nu mai e loc nici de un gând bun, nu mai e loc nici
de-omenie
Cui îi mai pasă acum de-un biet bătrân secat de
energie?
Spitalele sunt pline ochi de-atâtea suferinţe, boli
şi leziuni
Nu mai sunt paturi goale nici măcar la casa de
bătrâni.
Cu vorbe crude lui îi spun, fără regret şi fără pic
de graţie:
Nu mai e loc, plecaţi acum, lăsaţi teren la noua
generaţie!
Şi crucile se-ngrămădesc, e mare aglomeraţie şi-n
cimitire,
Doar sufletele merg în Rai unde e loc destul şi
unde-i pace şi iubire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu