Nicolae Vălăreanu Sârbu/Pe acoperişul unui veac
Nicolae
Vălăreanu Sârbu septuagenarul fin al Gorjului, a ajuns la începutul celui de-al
optulea deceniu de viaţă, pe acoperişul unui veac de la înălţimea căruia
contemplă zările drumului său existenţial, retrăind emoţii pure, ce curg în
versuri de un lirism copleşitor, depăşindu-şi contemporanii condeieri ce-şi
varsă năduful în cuvinte care ,,nici, din coadă” nu mai sună.
Acest volum impunător, prin
impresionantul număr de poezii, demonstrează,, că Românul s-a născut poet”.
Poezia, care dă şi titlul
volumului, precizează că veacul, pe al cărui acoperiş a ajuns, este ,,neintrat
în istorie” deoarece tăcerile
aşteaptă agoniile viitoare, strecurându-le prin,, pânza luminii” ,,sub talpa
morţii”, spăşit ce va veni după ce ,, sângele pregătit pentru
viaţă... se curăţă de mizeria care-l încarcă permanent”. Este imaginea unui
veac viitor, al cărui început este greu încărcat de ,, mizeria” morală,
politică, socială,
umană pe care o trăiesc toţi pământenii.
Cele mai multe creaţii ale
prezentului volum sunt dedicate femeii, ce apare în ipostaze multiple: femeia dorită, cunoscută, descifrată, aşteptată,
adorată, misterioasă, temută, dar veşnic învăluită în marea ei taină la care
jinduieşte să ajungă bărbatul îndrăgostit şi pornit hotărât să guste fructul
oprit. De-a lungul timpului toţi creatorii de frumos: poeţi, prozatori,
pictori, sculptori, compozitori, etc. - au imaginat farmecul femeii în varii genuri şi specii
artistice, toţi fiind atraşi de complexitatea fiinţei care le-a oferit clipe de
beatitudine şi înălţare, când întreaga lor făptură freamătă şi cântă sublimul
clipei de iubire.
Nicolae
Vălăreanu Sârbu omagiază femeia ca pe o creaţie dăruită bărbatului, cu toate
ascunzişurile, meandrele ei interioare, tocmai spre a pătrunde în adâncurile
acestei fiinţe complexe , actul cunoaşterii (însemnând chiar dezlegare), descifrarea marii taine a vieţii.
Cunoscătorii spun că văzul şi
auzul sunt cele două simţuri ce oferă omului ce le mai multe informaţii despre
ceea ce îl înconjoară. Se zice, de asemenera , că femeii trbuie să-i încânţi auzul prin şoapte la ureche (atenţie la ce
şoptiţi domnilor!), iar bărbatul îşi
satisface ochiul prin ceea ce vede ,
alege , cucereşte (atenţie cum arătaţi doamnelor!).
Aceeaşi atitudine exprimă şi
autorul versurilor,,Te văd tânără şi puternică-n braţe/ cum urci pe trepte voinţa/ şi mă tragi după
tine/în balconul trăirii depline” sau
,, Îmi plac privirile care mă citesc”(Ochii te
caută). În fiecare obiect
pierdut(pierdut) ,,Tu iubito , îmi
înoţi prin timp - un delfin zburător”. În toate poeziile lui Nicolae
Vălăreanu Sârbu se simte un freamăt interior de mare intensitate dovedind, spre
cinstea sa, o exemplară stăpânire de sine, poetul nu dă frâu liber dorinţelor,
ci le estompează, le acoperă cu un strai poetic rezultat din cuvinte bine alese
şi perfect dominate creând astfel inefabilul unei poezii ce se cere citită şi
recitită-i. ,,Tot ce o să scriu/ pune să dospească-n cuvinte/ până o să crească
aidoma inimii de copil/ când îl mângâie mama”. ,, Mintea nu are nopţi/ şi nu oboseşte
niciodată să caute/ cu religiozitate ştiinţifică/
toate căile lăsate libere pentru toţi’’. Totdeauna are tăria de a recunoaşte evidenţa condiţiile sale de
bărbat care mărturiseşte deschis: ,, Eşti o băutură care mă ameţeşte/ nici nu
simţi cum te beau/dintr-o dată/
nu mă laşi să gust câte puţin/ te consum fierbinte/ încinsă la foc iute/”.
Însetat de iubire - unica eternitate dată omului - o vede pe cea care îl
stăpâneşte drept,, o toamnă” - anotimp al rodului şi-i declară :
,,Tu te ascunzi în mine ca o nălucă/”.
Cititorul însetat de frumos - un
frumos exprimat în armonia cuvintelor - va găsi multe astfel de poezii care îl
vor uimi prin bogăţia imaginilor
poetice, metaforelor , epitetelor - acele figuri de stil în care ar trebui să
fie creată adevărata poezie - cântecul fiinţei noastre care ne apropie de
Dumnezeu – căruia Îngerii Îi cântă Şi-I spun poezii.
Nicolae Vălăreanu Sârbu trăieşte poezia ca stare
permanentă, aşa explicându-se surprinzătoarele metafore existente în fiecare
plăsmuire poetică.,,Ştiu numai drumul metaforei” este declaraţie - titlu al
poeziei în care complicata şi complexa figură de stil este ,,Ca o călăuză/ îmi traversează prin
memorie/ firul de mătase roşie al poeziei/ înfăşurându-se după suflet...Ştiu numai
dreptul metaforei...” Căci ea îi umple sufletul
,,Cu aureole de miere” ce devin poeme din care îşi durează ,,un regat”
al stărilor, ideilor, întrebărilor, creaţiilor, încercărilor de a dezlega/ de a limpezi
chiar sinele însetat
de cunoaştere. Şi ajunge ca, de pe acoperişul veacului, să-l zărească pe
Dumnezeu în Infinitul Acoperiş al Universurilor - ,,Sunt legat de sinele meu ca
un câine de pază/ - Nimeni
nu ne desparte-/. – Doamne, Tu îl
vezi pe fiecare cum este/ Pe toţi
ne laşi să mergem la judecată/ liberi de orice prejudecăţi ,/ iar apoi ne mângâi cu milă”
O trăsătură de certă originalitate a liricii lui Nicolae
Vălăreanu Sârbu, care se singularizează în peisajul creaţiei contemporane ,
este versul liber care impune lecturarea strofei sau a întregii poezii prin
ingambament ceea ce facilitează fluienţa
ideii sau a stării clipei (procedeu de versificaţie impus de Lucian Blaga)
Mai trebuie menţionată o altă
particulariate a creaţiei din acest interesant şi atractiv volum: finalul
poeziei cuprinde o sindrofie, o meditaţie
şi cade brusc, închizând supapa prin care ar mai fi curs sufletul devenit
trăire. Iată câteva exemple,,de istovirea băută lumina se apropie”. ,,Simţi cum sângele te face
bogat/ în izbânzi pentru amintiri”etc, etc.
Autorul este în substanţa
fiinţei sale un romantic conştient de
lumea pragmatică în care trăieşte şi se cenzurează cu o cumpătare admirabilă,
spre a nu se expune unei nedrepte critici (la critică ne pricepem toţi).
Las cititorilor bucuria de a gusta alte
metafore şi comparaţii care atestă că Nicolae
Vălăreanu Sârbu este un valoros
poet al momentului de la cumpăna mileniilor, creator al unei fascinante lirici
erotice şi filozofice.
FLOAREA NECŞOIU
Bucureşti, 25 iunie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu