Cultul poeziei în zilele noastre este
unul în mare vogă, pe Val Răzeșu îl regăsim în acest context, el vine însa, în
volumul de față, CÂNTEC ÎN SURDINĂ, dintr-un trecut, mai mult sau mai puțin
îndepărtat, timpul unui om nefiind același cu timpul poeziei, pentru că,
aceasta din urmă urmărește pas cu pas, toată viața, Omul Ales, o umbră
nedezlipită, care insipiră și expiră Iubirea la prezent, la cel mai înalt grad,
materializată în metaforă, ea îsi recunoaște Poetul capabil să o reprezinte. De
ce spun toate astea? Pentru că Val Răzeșu este un astfel de om,
"botezat" pe numele său, simbolic parcă, de Mare, purtat în realitate
de valurile mărilor prin toate lumile pământului, Val întâlnește Iubirea cu
sfințenie și o canonizează în vers, femeia devine chipul angelic înzestrand-o
cu acele calități în spiritul cărora a fost educat, pe care poetul o
divinizează întraga viață, el însuși fiind crescut de o mamă de la care a
învățat să respecte femeia cu prețul vieții sale. Disciplinat prin vocație și
înzestrat cu o gandire cognitivă, având în spate, un trecut genetic bine
definit, Val își cutivă cunoștințele și le aduce într-un univers al propriilor
experiente, unde aripa poeziei urmărindu-l din adolescență îl atinge, simțurile
amplificându-se și concretizeazăndu-se în versuri. Poezia lui Val Răzeșu,
captează și solicită bătăile inimii cititorului, pentru că ea atinge coarda
aceea sensibilă, capabilă să primească și să ofere dragoste. Poetul traiește cu
fiecare poezie, Arta de a iubi, oferindu-se în primul rând celei ce-i rămâne
credincioasă cu adevarat, Poezia! De aici si nevoia de a se regăsi pe sine
alături de aleasa sa într-un poem fără sfârșit, înghețat la capăt de Mare si
început de Cer:
"O nuntă nu-şi primeşte mirii,
zadarnic strigi, zadarnic strig,
la cununia despărțirii
ne-am răstignit pe veci în frig."
Volumul de față, cuprinde poezii scrise între 20 si 30 de ani, când poetul adulmeca bucuria de a trăi si nevoia de a fi fericit, "Un lup sfâșie drumul" spune Val, cărarea rămâne însă, povestea de taină în care se află, nouă ne revine lectura acestui volum în care trăim intensitatea iubirii si durerii lui. Este greu sa te oprești asupra unei poezii când știi că Val Răzeșu îți vorbește din fiecare poem:"Știi că te sărut cu gandul? Hai roseste-n poezie!"
Sfârșitul despre care vorbește la un moment dat, este doar începutul celui cu urmează să fie Val Răzeșu, un poet născut, pentru care viața este doar un pretext, în care versurile îl urmăresc indiferent ce urmează să facă. Poetul scrie și suferă, întelegând în cele din urmă, că propria lui suferință este dulcea-amară poezie de care avem nevoie, cu toții, pretextul se muta așadar în poezia, care devine adevărata viața a poetului:
"A rămas numai o carte
să îşi mistuie blestemul,
nu vezi literele moarte
că au devorat poemul?"
Apoi urmează tăcerea, căzut în meditație, poetul are momentul său de taină, când stă de vorbă cu timpul, împrumutându-și unul altuia lumina din umeri:
"Tăcere. Ochi deschişi. Năluci la cină.
În şemineu, parcă trosnesc pereții
şi împrumută clipelor lumină
când ceasul îşi ascunde epoleții."
Transparența poeziei lui Val Răzesu este prima zăpadă care altminteri îl aduce în lume, născut dintr-un fior de ger, poetul lăcrimează obrazul de zăpadă al unui Om menit sa fie Poet.
"Acum… să dea în pârg prima zăpadă,
să mai cioplesc din lacrimă statui,
pe soclul lor doar chipul tău îl sui,
ce ochi străin mai poate să îl vada?
Asteaptă-mă, voi îngheţa mereu
( E o pastişă Omul de Zăpadă ),
dar nu se poate face o rocadă,
sunt transparent de nu mă văd nici
eu."
Eu te văd, Val Răzeșu și-ți multumesc pentru această bucurie!
Lili Lazăr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu