NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA CRONICĂ LITERARĂ DANIEL MARIAN

        Daniel Marian - Cronică Literară

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Insomnii de Lumină (Editura eCreator, colecția Poesis, Baia Mare, 2018)

 Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.

Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.

A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună

cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat

de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe

care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.

„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/

visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/

asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina

cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi

invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la

 atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem). 

Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să

zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!

Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie... Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune

nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un

poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,

şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni

de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam

stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie

universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu

pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:

„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac

copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;

grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta

între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;

....mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui...

Glumim şi nu prea glumim... uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las

urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde

gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea

urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu

caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.

Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.

Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine.... Asta

este o carte faină!

Daniel Marian, Deva, noiembrie 2018