Ion
Cuzuioc
SILTO
ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
9) LA PALATUL
AMINTIRILOR
Se făcu zori de zi. Linişte şi pace în toată curtea zeului. Dormea în
linişte şi pace şi Silto. Numai supusele zeului nu-şi găseau astâmpăr. Nici de
cum nu puteau să se hotărască: să-l ducă sau nu pe Silto la palatul
amintirilor. Le era teamă că-i vor aduce vre-o durere sufletească. Poate că
aveau să renunţe la această călătorie, dacă una din supusele mai bătrâne nu lua
cuvântul:
– Să-l ducem, vorbi ea. Suntem datoare. Azi,
mâine sau mai târziu, dar odată şi odată trebuie să-şi vadă amprentele din
casă, cătunul lui. Şi încă una e la mijloc. Cum au să-l cunoască părinţii, dacă
Silto nu-şi va primi ce-i a lui din palatul amintirilor ca să le arate
părinţilor, rudelor, băştinaşilor.
– Aşa e, aşa e! încuviinţară ceilalţi. Să-l
trezim şi să pornim spre palat.
...De toate ce-i văzură ochii se ului Silto. Şi tichii, şi broboade, şi
cămăşuici, şi pantalonaşi, şi papucei puteai vedea în palatul amintirilor.
Toate aparţinând pruncilor răpiţi de pe malurile mării, acum supuşi ai zeului
Neptun.
– Să le păstrezi ca ochii din cap, îl sfătuiră
supusele pe Silto, înmânându-i hăinuţele cu care era el îmbrăcat încă pe
timpurile anului de faşă. Şi nu cumva să afle zeul Neptun, pe ce mâini au
nimerit ele, c-o să ne vină de hac la toţi.
Ca pe o relicvă păstra hăinuţele, după care mai pe urmă aveau să-l
recunoască părinţii, rudele şi băştinaşii. Mai bine zis, după ele, apropiaţii
lui aveau să-şi aducă aminte că numai unul Silto, cândva, în cătunul Scoica de
Mărgăritar purta aşa hăinuţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu