ATUNCI...
2.( Gânduri care dor... Volumul lll, Proza)
Atunci când viața m-a lovit din greu și nu mi-a dat răgaz să-mi şterg de lacrimi, fața... am suferit, am plâns și mi-a fost greu... dar niciodată nu a dispărut speranța! Cu braţele-ntinse câte cer... cu sufletul în rugăciune... Am mulțumit lui Dumnezeu... de tot ce am primit... rele sau bune... Din cele rele am învățat unde greșesc... din cele bune am primit răsplata... și niciodată nu m-am jeluit... când nu mi-a semănat o zi cu alta...
De-am fost lovită mișelește... de prietenii pe care îi credeam că-s cei mai buni... am plâns fără să-mi pierd speranța... că Domnul face ades minuni! Minune este o bucurie... și tot minune poate fi, durerea... atunci când știm să prețuim... ura care ne poate da puterea...
Nu m-am lăsat îngenunchiată... de oameni răi și bârfitori... Am înțeles mereu că-mi sunt oglinzi... și am privit în ochii lor... iar cei ce nu au rezistat... la rândul lor, să mă privească... au pus ușor armele jos... și-au încercat cu pietre să lovească!
Am adunat piatră cu piatră... și-am construit o temelie... puternică și dreaptă... pe care am așezat la mare cinste omenia... alături de o vorbă bună, înțeleaptă...
Când sufletul mi-a fost călcat... de oamenii apropiați... am râs în colţul gurii, cu amar... l-am luat în brațe și l-am oblojit... n-am stat să-mi pun durerea pe cântar...
Am căutat iubiri ca în povești... și am iubit fără folos... am fost trădată și iubită... poate, asemeni lui Hristos! De cel ce a decis să-i fiu mireasă... când un copil încă eram... fără să – i pese că mă-înpovarează... cu multe ce eu încă nu știam...
Eram o copilă frumoasă... cu-n suflet blând și-un chip strălucitor... care tăcea, plângea durerea să-și ascundă... lăsând doar printre lacrime, ușor... suspinele să se audă!
Deși pe nimeni nu înduioșam... plângeam în nopți târzii nevrând să deranjez... urechea omului iubit părea să fie surdă... iar viața o trăiam... crezând doar că visez!
Poverile erau din ce în ce mai grele... serviciu, casă, trei copiii... nu mai aveam un timp al meu... deși visam copilării... din când în când... privind la cerul plin de stele...
Mă revedeam prin parcuri, pe alei... plimbându-mă cu omul drag de mână... şi așteptam o zi anume... spre a ne vedea, iubi sau a ne despărţi... plecând apoi pe drumuri paralele... ce se sfârșesc din ură și minciună...
De atâta suferinţă... refuz să mai arăt... că pot iubi și azi necondiţionat... iubesc și tac cu greu suport... și nu mai caut nici un vinovat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu