Ion
Cuzuioc
SILTO
ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
12-ÎN OSPEŢIE
LA
SALONUL HARNICILOR
Luna trecu peste noapte la orizont, se închină în faţa unei făpturi
luminoase şi dispăru. Pe cer strălucea soarele. Razele lui atingeau toate
adâncurile pământului, mite cele ale mărilor.
– Silto-o-o... Silto-o-o... şopteau supusele zeului la geamul lui Silto.
Soarele a
răsărit. E timpul deşteptării.
Silto sări în
picioare, îşi spălă faţa cu spumă de mare, bău în fugă un potir cu lapte afumat
şi o zbughi din odaie. în hol îl aşteptau supusele.
– Unde ţinem calea mai departe? întrebă Silto.
– În ospeţie la salonul harnicilor, răspunseră
supusele. De la ei avem ce lua bun. Mai harnici şi dibaci, ca-n salonul unde
plecăm noi, nu găseşti în toată curtea zeului. Cât e ziulica de mare muncesc şi
muncesc fără a fi grăbiţi de cineva.
Salonul harnicilor se găsea în apropiere de cel al lui Silto. Aşa că nu
prea făcură cale lungă până sosiră cu toţii în ospeţie la harnici.
– Îi vezi? arătară supusele către harnici. Unii
pregătesc seminţe de mei pentru peştişori, alţii împletesc horeţe pentru a-i
prinde pe răpitorii mării, pe cei ce nu dau pace bună să trăiască confraţii lor
mai mici.
Nimeni nu stătea locului. Fiecare îşi avea îndeletnicirea lui.
– Să le dăm o mână de ajutor! Ce ziceţi? propuse
Silto.
– Că bine zici! acceptară supusele.
Lucrul mergea cu spor şi într-un timp scurt cu toţii îl şi terminară.
Harnicii îi serviră pe oaspeţi cu câte o prăjitură şi le mulţumiră pentru mâna
de ajutor.
Silto şi supusele zeului din salonul harnicilor trecură în alt salon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu