REVEDEREA ( visul 5)
Eram acasă! Acea casă care vrea să îmi spună ceva. Vrea să mă facă să înțeleg că acolo, cândva eu trăiam împreună cu familia mea!
Ți-am auzit vocea! Am ieșit în prag! Ne priveam ca doi străini! Îmi revin în minte acele clipe. Erai îmbrăcat în haine militare, de culoare cachi. Scoteai apă din fântână! Ai băut cu sete direct din găleata fântânii apoi te-ai îndreptat cu pași repezi către scară pe care stăteam și te priveam!
M-ai cuprins și m-ai îmbrăţişat strâns. Simțeam de parcă îmi lua foc sufletul în timp ce al tău încerca să își spună toată durerea care îl apăsa.
-Îmi era teamă, Kyky! Îmi era frică să mă apropii de casă!
-Las-o să plece! Nu te mai teme acum de nimic. Suntem aici! Suntem împreună!
-Ah! Este adevărat sau visez?
-Este adevărat! Și mie mi-a fost frică însă, Dumnezeu, mi-a dat puterea să mă împac cu gândul că toate cele trăite, au trebuit trăite pentru a învăța lecții prețioase, iar cele ce vor urma să se întâmple, se vor întâmpla pentru a scrie noi capitole ale vieții.
Îmi mângâi fața! Mă privești de parcă ai vrea să știi totul până dincolo de mine!
Intrăm în casă. Caut un album cu fotografii. Ne așezăm pe pat, mă cuprinzi cu brațul stâng pe după gât și zâmbești!
-Mai știi când îți spuneam că sunt seri în care privesc ca un nebun pozele tale? Că tremur de emoții la gândul că nu te voi mai putea îmbrățișa niciodată?
-Da! Îmi amintesc cum râdeam întrebându-te: de unde ai tu pozele mele?
-Internetul are tot ce vrei! Le-am coborât pe toate în laptop, le privesc și îmi șterg lacrimile!
-Wooow! Să nu îmi spui că tu plângi pentru mine!
-Doar sufletul meu știe! Tu nu vei ști niciodată ceea ce eu simt cu adevărat, pentru tine.
-Nici tu nu vei ști niciodată că toate acest emoții erau reciproce. Când îți priveam poza simțeam cum mi se făcea rău. Starea asta nu am să o pot înțelege niciodată!
Când eram mică aveam câteva poze cu părinții mei. Poze cu mine nu am avut până în clasa a- V-a, făcute la școală. Poate că era mai bine. Trăiam clipă, trăiam momentul. Lăsam trecutul să plece. Nu rămâneam agățați de amintiri.
Când eram mică aveam câteva poze cu părinții mei. Poze cu mine nu am avut până în clasa a- V-a, făcute la școală. Poate că era mai bine. Trăiam clipă, trăiam momentul. Lăsam trecutul să plece. Nu rămâneam agățați de amintiri.
Poate că lipsa fotografiilor din copilărie m-a determinat să îmi ,,fotografiez viața’’ în multe ipostaze gândindu-mă că cine știe, poate într-o zi cineva va dori să mă revadă, așa cum am rămas întipărită în mintea și sufletul lui.
Te rog să le păstrezi! Viața nu se mai întoarce. Amintirile ne vor bântui pentru tot restul vieții.
Îl văd cum mă privește pe sub sprâncene, se ridică de pe pat, mă cuprinde cu brațele lui puternice, mă strânge la piept, mă sărută pe frunte și pleacă...
Încă un vis a luat sfârșit...
Ne vom revedea în visul următor!
22052013/ISCHIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu