Ion
Cuzuioc
Prima
cunoştinţă cu saloanele curţii zeului Neptun, Silto o făcu cu cel al leneşilor.
Căzuse tocmai la vremea când în salon aveau loc întrecerile pentru
titlul de cel mai mare leneş, locuitor al adâncurilor mării. La întreceri aveau
dreptul se ia parte numai şi numai leneşii. Până şi arbitrii tot dintre leneşi
au fost aleşi.
– Bine v-am găsit, salută Silto pe cei prezenţi
în salon. Dar parcă nici nu vorbise. Toţi tăceau chitic.
– Cine sunt ei? De unde s-au luat? se miră Silto
către supuse.
– De unde s-au luat?! De pe partea cealaltă a
curţii. Au fost răpiţi de către sirene, iar la curtea noastră prefăcuţi în
amfibii. Ţi-aduci aminte de palatul amintirilor, unde stau ascunse hainele?...
Toate-s ale lor. Când au fost răpiţi, toţi erau la fel pentru noi şi trăiau
împreună, însă mai pe urmă am fost nevoiţi să-i despărţim prin diferite saloane.
Acesta-i al
leneşilor.
Intr-un colţ al salonului, un leneş îi turna altuia lapte în gură.
Ultimul şedea cu gura căscată, de parcă prindea muşte. Burta, din ce în ce se
făcea tot mai mare şi mai mare. Până la urmă îi crăpase de atâta lapte
înghiţit. El a şi fost declarat campion printre leneşi, numai că după moartea
sa.
– Îi vezi? cuvântară supusele. Cum moare omul de
lene! Iată aşa şi trăiesc ei. Un chin pe capul dădacelor.
– Mai bine zis, fiinţează, dar nu trăiesc,
argumentă Silto.
– întocmai, îl susţinură supusele. Să-ţi fie de
învăţătură.
Acum plecăm la culcare, iar mâine din nou vom purcede prin saloane.
Supusele zeului îl petrecură pe Silto în salonul său, dorin- du-i la
despărţire „Noapte bună!".
Harpele cântau, iar melodiile lor unduiau printre valurile apelor,
ajungând până la geamul îmbrăcat cu lambrechin[1]
al lui Silto. Chiar şi peştişorii veneau la glasvand,[2]
loveau cu botişoarele în el, semn de salutare lui Silto, apoi se întorceau şi
coborau pe fundul mării, căutându-şi loc printre flori, sălaş peste noapte, iar
Silto pe divanul său aţipea, din când în când trezindu-se de privirile lunii,
care pătrundea printre ape să-l vadă pe Silto. Dar vezi că Silto nu putea vedea
decât numai halourile[3]
pe glasvanduri. Luna dispăru. Silto aţipi. Aţipiră şi vietăţile mării. Numai
marea se zbătea în valuri, înspăimân- tându-i pe cei din jur şi pâzind bogăţia
lui.
[1] Lambrechin —
draperie scurtă fixată în partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi în scop
decorativ.
[2]Glasvand— uşă
pliantă cu geamuri, care desparte două încăperi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu