SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
15 - LA CURTEA LUI NEPTUN, ZEUL
MĂRILOR, SE FACE DREPTATE
ŞI
ÎNŢELEPCIUNE
Dar veni ziua când Silto fu adus în faţa zeului mărilor Neptun.
împlinise optsprezece ani. Zeul Neptun îl privi atent pe băiat, şi dădu a
mulţumire din cap. Silto se făcuse flăcău în toată legea. în faţa zeului au
fost aduse cele cincizeci de fiice ale lui.
– De azi inainte, începu zeul Neptun, tu, tinere
Silto, vei ocupa cel mai înalt post la curtea mea şi-mi vei fi mâna mea
dreaptă, iar supusele tale vor fi aceste cincizeci de fete, şi arătă spre
fiicele sale.
– Nici odată! i-a tăiat-o Silto revoltat de
porunca zeului. Doar ele îţi sunt fiice, şi apoi...
– Am spus, aşa să fie! accentuă zeul Neptun, iar
după moartea mea îţi las drept moştenire toate adâncurile apelor şi să fii zeu
peste ele.
– De acord, vorbi Silto, aşa să fie, dar aceste
cincizeci de fete sunt fiicele tale, şi apoi... Marionela este dragostea mea,
iar fără ea nu fac un pas de aici.
Zeul Neptun se ridică, se apropie de Silto şi, privindu-l drept în ochi,
cu ură şi mirare întrebă:
Când ai mai izbutit-o şi pe asta, nenorocitul de mine?
– În cei optsprezece ani, răspunse mândru Silto.
– Te alung de la curtea mea! strigă zeul
înfuriat.
– Alungă-1, căci dincolo-l aşteaptă cei
optsprezece ani în
urmă, s-a auzit o voce de ecou din ceruri. Era vocea Astreei, zeiţa
dreptăţii.
Apele mărilor, înspăimântându-se, loveau cu toată puterea lor în maluri.
Toate vietăţile de mare încremeniră pe loc, iar mulţimea adunată la curtea
zeului stătea cu capetele ridicate, privind cu gurile căscate spre cer. Numai
zeul, stăpânindu-şi firea şi îmbărbătându-se, ridică mâinile în sus de parcă
aştepta ceva să-i cadă-n ele, şi tot cu aceeaşi voce întrebă:
– Dar cine va fi zeu după moartea mea, dacă nu
Silto?
– Tu nu vei muri niciodată, eu te voi face
nemuritor, ca să fii veşnic zeul mărilor, răspunse vocea din ceruri, iar acest
tânăr, blestemat de tine, lasă-l să se întoarcă înapoi pe pământ: la părinţii,
rudele şi vecinii lui. Mai mult decât atât, continuă zeiţa dreptăţii, ai să le
dai drumul şi supuselor tale răpite tot de prin cătunele de pe malurile
mărilor. Să le dai drumul şi oamenii la fel îţi vor răspunde. Intre pământ şi
mare se va lega o prietenie pe vecie: valurile mării nu vor mai inunda ogoarele
şi casele oamenilor, nu vor mai răpi şi îneca pe copii şi pe cei istoviţi de
puteri, iar pescarii la fel vor avea grijă de apele mării, să nu fie împuhoiate
de murdării, să nu-i fie răpite vietăţile, doar cât pentru hrană. Dreptatea şi
înţelepciunea vă va sta de pază vouă.
– Dacă rămân nemuritor, atunci la ce bun
moştenitor. Fie pe voia voastră şi las-să părăsească Silto curtea mea, căzu de
acord Neptun, zeul mărilor.
– Dar cum rămâne cu mine? întrebă cu jumătate de
voce Marionela, de parcă se temea că-l va pierde pe Silto.
– Zeul să hotărască, tatăl tău! vorbi zeiţa
dreptăţii.
– Ce pot să fac eu, când voi sunteţi atâţia!
Pleacă fiica mea, pleacă cu el şi fiţi fericiţi împreună, zise zeul Neptun,
sărutându-i pe amândoi pe frunte. Plecaţi şi voi la baştina voastră, se adresă
dânsul către supusele răpite, apoi luă de-i puse Marionelei pe cap o diademă,
iar lui Silto o coroană din frunze de laur.
Silto şi Marionela se aplecară şi sărutară mâinile zeului, apoi se luară
ca doi copilaşi de mână şi, urmaţi de o suită de slugi ale zeului, mergseră
înainte spre a părăsi adâncurile mărilor. Călăuză le erau delfinul Ami şi
meduza Aurelia Aurita, care făceau cale deschisă pentru Silto şi Marionela. Şi
îndată ce Silto şi Marionela făcură primul pas pe pământ, din ceruri se izbi o
flacără roşie, ce ajunse la curtea zeului şi-l învălui pe zeu de se făcu pe
dată mai tânăr, mai frumos şi mai mândru la chip. Această flacără roşie îl şi
făcu nemuritor şi veşnic zeul mărilor.
0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu