Îmi este dor... și doare!
( Gânduri care dor, Vloumul lll, proză)

      Am risipit amurgul unei înserări... chiar de știam că vei pleca în zori... De atunci trecut-au multe nopți și zile... unele triste altele mai bune... în care sincer îmi doream să fii cu mine... simțindu-mă cum mă topesc de dor și drag... dar am lăsat dorul pribeag... să hoinărească unde-i e mai bine... iar de ajunge și la tine... să nu îți spună cât am plâns... și nici dacă vreo dată am râs...

    Nu voi veni vreo dată să te cert... nu e nici demn nici înțelept... nu vreau să îți mai spun că, încă te iubesc... deși chiar simt... nu vreau să răscolesc iar sufletul... iar tu să-mi spui, că mint!

     La ce ar folosi să-ți răscolesc durerea... când Dumnezeu nu vrea să ne împlinească vrerea?...

Nu scriu acestea toate că-s naivă... și nici că nu am observat dorința... Vreau doar să se-nțeleagă că dorința... nu va putea determina putința... atunci când Bunul Dumnezeu... ne pune sub zălog voința!

     Nu plâng de teamă că greșesc... că ce simt eu nu e firesc... dar mă apasă o întrebare: de ce simt toate acestea, oare?

      Mesajele nu-ți mai citesc... nici eu nu îți mai spun că te iubesc... am ignorat cu - înverșunare să-ți mai privesc poza... am încercat din răsputeri... iubirii să-i micșorez doza!

     Am șters și pozele din telefon... iar telefonul l-am lăsat lipsit de ton... dar ce-aș putea să fac cu gândul?... cum să îl fac să înțeleagă legământul?... cum aș putea să șterg de pe retină... imagini implantate fără vină... în serile cu lună plină... când ne plimbam pe malul mării, ținându-ne de mână?

Vreau doar să pot trăi frumos... în liniște și pace... nu vreau să mint că nu a existat... povestea asta ce m-a tulburat... dar nu știu ce pot face... cu sufletul care a stocat... poate inconștient... iubirea asta neînțeleasă... păstrând-o și-n prezent!

     Cum aș putea să înțeleg... că mici bucăți din tine... împrăștiate indecent... fac parte acum din mine?...

        Poate... om drag... ai obosit... să tot citești ce scriu!... însă de ai simți ce simt... ai fi un mort, dar viu...

       Când sufletul se liniștește... ceva încearcă iar... să mă împingă mișelește... în suferinți fără hotar... și nimenea nu reușește... să îmi prescrie un leac... iar dorului ce mă topește... nu știu ce să-i mai fac!

Iau trusa de pictat și-aș vrea... să re pictez tabloul... o radieră iau și-aș vrea... vocii să-i șterg ecoul...

Aș vrea morțiș de s-ar putea... să pot să înțeleg... că tot ce-a fost cu noi cândva... acum nu mai există... nici tu nu ești cel de atunci... iar eu sunt mult prea tristă!

        Am reușit să nu-ți mai scriu... dar asta nu m-ajută... când vine timpul de întrebări... sufletul nu mă ascultă!... nici visele nu mă scutesc... parcă cu toate se unesc... și încep să se joace... cu viața mea, cu mintea mea... nu vor să-mi deie pace!... și atunci eu ce pot face?

        Dacă aș putea... zău m-aș ascunde... dar locul nu-mi găsesc... caut puterea să pot spune... că totul e firesc...