SILTO ESTE RĂPIT
DE
CĂTRE VALURILE MĂRII
Apariţia nou-născutului în familia bătrânului pescar Cristian aduse
multă bucurie în toate căsuţele cătunului Scoica de Mărgăritar. Dar altfel
stăteau lucrurile dincolo de malurile mării, la curtea lui Neptun.
Bătrânul Neptun de asemenea dorea un băiat, ca să aibă cui lăsa
moştenire curtea malurilor şi cine să fie zeu peste ea după moartea sa. Dar,
din păcate, sărmana lui soţie îi năştea numai şi numai fetiţe. Acelaşi lucru se
întâmplă şi de data aceasta: soţia la fel îi născuse o fetiţă, tocmai a
cincizecea la număr. Neptun, înciudat şi înrăit până la culme, pe dată chemă
supusele şi le ordonă:
– Până la chindii să văd răpit primul băieţel
născut pe malurile mării!... Şi tot până atunci să mi-l înfăţişaţi aici – la
curtea mea!
Supusele zeului s-ar fi cuvenit, după cum le obliga îndatoririle supuselor,
să îndeplinească fără nici o discuţie porunca. Dar, vezi, că în afară de
îndatoriri, supusele mai aveau şi suflet omenesc şi nu puteau ele cu una cu
două să se hotărască la aşa o poruncă cruntă.
– Măria ta! căzură în genunchi supusele. Fă ce
vrei cu noi, dar să răpim un copil e peste puterile noastre. Ai milă de noi şi
nu ne obliga să mergem la blestem! rugară supusele pe zeu. E băştinaşul nostru
şi ni-e milă de el, sărmanul de copil...
– Băştinaşul vostru?! se oţărî zeul. Baştina
voastră e aici, la curtea mea, blestematelor ce sunteţi voi! Afară cu voi, să
nu vă văd în ochi, nemernicelor! Las-că isprăvesc eu şi fără voi... se calmă
bătrânul zeu, doar pe o clipă.
Se ridică în picoare şi lovi cu sceptrul în valuri, ordonându-le:
– Voi, voi, valurilor, să mi-l înghiţiţi şi să mi-l aduceţi la curte pe
primul băieţel născut dincolo de noi! Chiar acum! strigă înfuriat zeul mărilor.
Valurile şi ele înfuriate pe propria lor soartă, se izbeau în maluri cu
toată puterea. Dar, iată, că de malurile mării se apropie pescarii; pentru a
îmbăia după tradiţie pruncul în apele ei, ca să capete bărbăţie şi suflet de
pescar. Trebuiau să-l coboare de trei ori în apele mării. Valurile, aşteptând
momentul, s-au liniştit, îndepărtându-se de maluri.
Pescarii l-au îmbăiat o dată, binecuvântându-i viaţă sănătoasă, plină de
noroc şi bucurie, apoi l-au îmbăiat şi a doua oară, rugând să fie apărat şi
ferit de rele. Când au dat să-l coboare a treia oară, valurile şi-au întins
spumele, răpind pe micuţul Silto chiar din mânile pescarilor.
Băieţelul Silto fu răpit şi adus de valuri la curtea zeului. Frumoasa
sărbătoare pe malurile mării parcă nici nu fusese, în casele pescarilor
luminile s-au stins şi numai unde şi unde licărea câte o lumânare; uşile şi
ferestrele s-au închis pentru ca să se păstreze măcar câtuşi de puţin timp
căldura respiraţiei pruncului Silto. Bărbaţii au amuţit de parcă au luat apă în
gură, iar femeile, acoperindu-şi faţa cu marame negre, veniră în casa
bătrânului pescar Cristian, pentru a-i alina durerea şi a-l îmbărbăta cu un
cuvânt bun. Apele mării se izbeau în maluri cu furie, peştişorii nu mai ieşiau
la suprafaţă să admire frumuseţea sărbătorii venirii pe lume a nou-născutului,
iar pescăruşii fâlfâiau din aripi de parcă vroiau să alunge duhurile rele. Şi
doar unul, Albatrosul, care era mai obraznic şi mai curios decât alţi
pescăruşi, izbutea să cunoască puţinul din tainele mărilor.
Presimţând că se va întâmpla ceva cu pruncul Silto, Albatrosul se rotea
deasupra pescarilor, ţipând cu glas alarmat, de parcă voia să spună: „Nu-l
coborâţi în apă, c-o să-l perdeţi!" El a fost unicul care a văzut cum apa
mării aşteaptă cu valurile ei înfoiate pe micuţul Silto, să-l înşface şi să-l
ducă la curtea zeului. El a fost acela care a văzut cu ochişorii săi ageri cum
valurile mării i l-au înfăţişat zeului pe răpitul Silto şi zeul a poruncit ca
peste optsprezece ani, când băieţelul va creşte şi se va face mare, să i-l
aducă din nou în faţa lui, iar mai departe să facă aşa, cum îşi pusese de gând
înainte de răpire. Iar bătrânii pescari de acum se grăbiseră a-i taia pruncului
pomul – pomul vieţii–, şi nu numai atât, ci îi şi înălţară pe malul mării o
stâncă din scoici învăluită cu o pânză neagră.
Au amuţit casele, au amuţit stăpânii lor, a amuţit marea şi pescăruşii.
Unde şi unde câte un oftat greu mai străpungea liniştea. Unde şi unde o
lacrimă, căzută pe pământ, scotea un sunet ciudat. Şi numai Albatrosul nu-şi
găsea loc nici în largul mării, nici la malurile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu