Basmul pe care încep să il public, este compus din mai multe părți și are o istorie foarte interesantă! După ani de discuții pe la Uniunea Scriitorilor de prin anii -70, după laude cinice a fost recomandat Editurii ca să-i hotărască soarta...a lâncezit prin sertarele editurii peste 20 de ani, ca mai apoi să-l editez în bilingvă cu desene modeste la editura Litera. În scurt timp tirajul s-a epuizat...Unii cineaști chiar s-au apucat să toarne și un film după basmul meu, dar, Imperiul s-a risipit și studioul a rămas fără bani. Este un basm foarte interesant care cere și desene color pe măsură, dar...
Suntem în căutarea unei persoane cu talent la desen și cu o imaginație bogată, care să ilustreze, să înfrumusețeze, să îmbogățească acest basm.
Ion
Cuzuioc
SILTO
ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
SĂRBĂTOARE ÎN CĂTUNUL SCOICA DE MĂRGĂRITAR
Cătunul Scoica de Mărgăritar, întins
chiar pe valurile Mării Sarmatice, se numeşte aşa, fiindcă toate casele
oamenilor sunt zămislite din scoici mari, care strălucesc la soare ca adevărate
mărgăritare. Băştinaşii
cătunului, gospodari din neam în neam, se îndeletnicesc cu pescuitul, cu alte
cuvinte sunt pescari. Şi trăiesc ei cu toţii în bună prietenie, împărţind
frăţeşte şi omeneşte şi bucuria, şi amarul.
De ce se numeşte cătunul
Scoica de Mărgăritar v-am mărturisit. Dar de ce anume se întinde el chiar pe
valurile Mării Sarmatice am să vă destăinui acum.
Cu mulţi, mulţi ani în
urmă dealurile şi văile plaiului nostru erau acoperite de o apă mare-mare care
se numea Marea Sarmatică. Şi în această mare îşi avea lăcaş Neptun, zeul
mărilor, care în fiecare lună a anului răpea câte un nou-născut de pe malurile
mării, făcându-i pe toţi supuşii lui.
Oamenii de pe malurile
mării, mâhniţi peste culme, au hotărât într-o bună zi cu orice preţ să sece
marea. Neptun, presimţind gândurile oamenilor, într-o bună noapte şi-a retras
apele mării, prefăcându-i valurile în dealuri şi văi, iar oamenii cu timpul
şi-au înjghebat case din scoicile rămase de pe fundul mării. Pe valurile mării
a răsărit un nou cătun, purtând denumirea, cum v-am mai spus, Scoica de
Mărgăritar.
Şi iată că pe timpuri
trăia în acest cătun bătrânul pescar Cristian, care era mai marele pe toţi
pescarii, şi cu nevasta sa
Cristiana, mai mare pe
toate bucătăresele. Toată viaţa sa se bucura bătrânul Cristian de alţii, dar de
sine nici de cum. Aproape o viaţă trăise omul fără copii, o viaţă plină de
aşteptări lungi şi chinuitoare. Şi iată că după un car de ani, în casa
bătrânului pescar Cristian s-a născut multaşteptatul prunc. Nevastă-sa i-a adus
un băieţel. O bucurie nemaipomenită în tot cătunul Scoica de Mărgăritar. în
fiecare casă ardeau luminile, uşile şi ferestrele erau larg deschise, ca să
pătrundă prin ele bătăile inimii, căldura respiraţiei nou-născutului.
Pescarii cântau,
nevestele lor coceau turte cu mac, încrustând pe ele chipul băieţelului.
Pescăruşii, dansând pe valurile mării, apucau cu ciocurile lor peştişorii
argintii, care eşiau la suprafaţa apei, şi-i purtau pentru puţin deasupra casei
bătrânului pescar Cristian, apoi se întorceau şi dădeau drumul peştişorilor în
apă printre nuferi.
Cele mai frumoase
melodii s-au aşternut pe malurile mării. Cântau bătrânii, cântau tinerii
îndrăgostiţi, cântau copiii şi dănţuiau pescăruşii. Bătrânii cântau la cobză şi
lăută, femeile la harpă, tinerii la fluier şi la nai, copiii din frunze de
leandru.
Se veseleau cu toţii în
ritmul armonioaselor melodii, ce răsunau în largul împărăţiei valurilor mării.
în horă, perechi şi câte unul: femeile purtau la gât gherdane, bărbaţii
îmbrăcaţi în giubele şi încălţaţi în iminei.[1]
Nimeni în ziua aceea nu
pescuia. Păcat mare avea acela care încălca legea din bătrâni, iar ea cuvânta
că-n ziua când se va naşte un copil în cătun, toţi, de la mic la mare, să
îmbrace haine de sărbătoare. Numai cântec şi joc, numai mâncare şi băutură,
numai cuvinte de laudă, toasturi şi urări. Pescăruşii nu se mai hrăneau cu
peştişori şi nici cu nimfe şi libelule, care mişunau printre muri.[2] Drept hrană le serveau firişoarele de mac
dăruite de pescari.
Din zori până la chindii
ţinu marea sărbătoare. Iar seara buciumurile anunţară sfatul bătrânilor. La
sfat aveau voie să ia parte bătrânii de onoare, părinţii pruncului şi moaşa. Cu
toţii sfătuiră să-l numească pe mult doritul nou-născut Silto şi să sădească
pomul – pomul vieţii. Aşa cuvântau obiceiurile strămoşeşti: se naşte un copil –
se sădeşte un pom; moare un copil – se taie un pom. Bătrânii puneau totul la
cale pentru Silto, nou-născutul.
[1]Gherdan — şirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre
scumpe sau galbeni; giubea — haină
largă purtată de boieri; iminei—
pantofi fini făcuţi din marochin (galben), purtaţi de boieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu