Ion Cuzuioc
Nuvele obişnuite, neobişnuite
şi chiar stranii
DE ZIUA
MORŢILOR
Moartea-i stătea în faţă. O vedea şi ziua
şi noaptea. Cum numai închidea ochii, cum îi apărea.
– Oare să fie sfârşitul? se
întrebă el. Oare m-am săturat de trăit? Atâţia ani, atâtea zile trăite fără
păcate şi... na-ţi-o bună, mă cheamă.
Ce rău să-i fi făcut eu ei de mă paşte la tot
pasul? De parcă numai eu aş fi trăit pe acest pământ. Pământul e mare. Oameni
sunt mulţi, iar ea – moartea-i numai una
singură. Să fie mai puternică decât noi toţi, decât pământul? Nu poate fi!
Aşa-i de fioroasă: cu părul vâlvoi. Parcă şi-ar întinde mrejele într-un lac cu
peşte. Are nişte colţi de se sperie şi munţii iar ochii ei – două dealuri cu fulgere şi fum negru. Şi cum
i se mai împletesc picioarele – două
beţe de os ce se clatină în bătaia vântului! De unde atâta putere? Minunea lui
Dumnezeu!
Azi e sâmbătă. Sâmbăta morţilor. Toată ziua
am văzut moartea, dar nu mi-a fost frică. Nu mi-a fost, căci nu eram singur:
erau mulţi. Oameni! Dar acum e seară. Trebuie să mă duc la culcare. Unul
singur?! Nu! Nu! Unul singur nu merge. Când aţi şti ce frică mă cuprinde!
Simt că e ultima mea noapte. Cum voi închide
ochii va veni la mine, mă va coborî într-un somn adânc, din care nimeni nu
se mai trezeşte.
Iată că vine! Bună seara, multaşteptata mea.
Mă chinui din zorii zilei până la chindii. De ce să mă torturezi atâta?
... Iată că se apropie de
patul meu. Astăzi m-am culcat fără să aştept. Mai ştii unde mă va duce? Ce are
în mâini? Aha! O lumânare aprinsă şi o farfurie cu colivă. Cât de hâtră eşti
tu, moarte! Şi lumânarea vrei să mi-o ţii, şi colivă vrei să dai de pomană,
numai să mă iei cu tine.
Dacă voi trăi, voi purta frica în sân, mă voi
chinui zi şi noapte în aşteptarea morţii. Să mă torturez singur pe mine? Mai
bine să mă duc cu ea. Ştiu c-o să mor, ştiu că n-o să mai trăiesc pe pământ,
printre oameni, ştiu că mai devreme sau mai târziu va veni şi mă va lua din
rândurile celor vii.
Moartea, care-i stătea în faţă cu lumânarea aprinsă
într-o mână şi cu farfuria cu colivă în cealaltă, ghicindu-i frământarea, s-a
apropiat de el, i-a întins lumânarea, iar el cu mâna tremurândă o apucă şi o
strânse puternic aşteptând să vadă ce va face moartea mai departe. Ea însă îi
întinse şi farfuria cu colivă.
– Gustă, fricosule! îi zise
moartea, dându-i farfuria.
– Uite la ea, îşi zise el în
gând, îmi dă şi de pomană, farmazoanca.
– Gustă, gustă, păcătosule,
rosti moartea. Şi ţine minte, căci mai mult n-am să vin la tine niciodată.
Niciodată! Auzi?! Până nu mă vei chema tu. Iar lumânarea? Lumânarea numaidecât
să-ţi ardă veşnic în casă. Veşnic! Dacă se va stinge, să aprinzi alta. Să ardă
tot timpul. De va intra cineva în casa ta, să-l serveşti cu colivă şi dulceaţă.
De n-o să faci ce ţi-am spus, să ştii că am să te iau fără voia ta, îl ameninţă
moartea şi ieşi din casă.
Noaptea ceea n-a închis un
ochi. Sărmanul de el! Parcă ţinea moartea în braţe. Şi-a venit în fire abia în
zori:
– Cum să trăiesc? se întrebă
el. Ce fel de viață e asta?
Nici nu trăieşti, nici nu mori. N-am să pot
ieşi în lume. Trebuie să stau de veghe lumânării. In casă... Singur? E-e-e! Nu!
Nu! Nu merge aşa. Mai bine să mor. Căci viaţa trăită în pustiu e ca şi cum n-ar
fi trăită. Dar n-am să chem moartea. O să aştept să vină singură. Şi va veni.
Căci lumânarea se va stinge până la chindii şi alta n-am să aprind. Atunci ea
numaidecât o să vină, precum a spus.
Lumânarea se topea, coborându-şi tot mai jos
şi mai jos flacăra, făcând inele negre de fum şi ridicându-se deasupra capului
celui ce sta întins în pat. Şi cu cât lumânarea se topea mai tare, cu atât
inima-i bătea mai des. Care pe care? Inima sau lumânarea? El închise ochii,
aşteptându-şi sfârşitul. Deodată uşa se deschise, şi un scârţâit răguşit ajunse
la urechile omului, în odaie intră o siluetă aproape transparentă.
– Mergem! îi porunci ea.
Apoi luă lumânarea, o stinse în palme şi ei dispărură în doi.
Inele negre de fum mai roiau
haotic prin odaie, căutându-şi vreun loc ascuns. Un miros specific de ceara
răzbătea prin crăpăturile uşii.
– S-a mai dus unul din
rândurile noastre, ... şuşoteau oamenii, trecând pe lângă casa răposatului.
– S-a dus. Până la urmă toţi
ne ducem.
– Toţi se duc! Toţi ne
ducem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu