Ion Cuzuioc
Nuvele obişnuite, neobişnuite
şi chiar stranii
LUMÂNAREA
Ce mai lumânare!
E ciudată. Zău e ciudată.
Şi cum mai arde, făcând
umbre curioase pe pereţi. Inelele de fum, amprenta vieţii unei lumânări, se
imprimă în toate ungherele.
Ce mai flacără luminează
încăperea!
Şi cum o luminează!
Nicidecum nu se potoleşte. îşi poartă umbra ba pe un perete, ba pe altul. Se
joacă ca un copil zburdalnic.
E mândră!
Şi câtă putere are! Şi nu
şi-o precupeţeşte. O să-i pară rău. În jur e linişte. O linişte provincială. O
linişte de mormânt. Dar iată că nişte sfârâituri stridente străpung liniştea.
Cine să
fie?
E
lumânarea, care împrăştie înjur picături fierbinţi de ceară, irosindu-şi
puterile. Nici nu-şi dă seama ce face.
Tinereţe, tinerețe.
C-aşa-s tinerii.
Nu toţi. Majoritatea.
Nu-1 vezi?! N-o vezi?!
Priveşte-i! E linişte.
Sărmana lumânare! Nu-şi mai
joacă flacăra pe perete, nici inelele nu i se mai văd. Cum să le joace? Dacă
n-are puteri. Cum să mai ridice rotocoale de fum? Aşa-s ei, tinerii. Dacă-s
tineri.
Sărmana de ea! Abia dacă o
mai ţin puterile. E ca o bătrână. Nu mai are lumină. Cum de mai trăieşte?
Aşa-i şi omul.
Copilărie, tinereţe,
bătrâneţe...
Mai ieri o vedeam zburdând.
Iar azi?
Chiar ai dreptate...
E ca omul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu