NU ESTE DREPT!
Unele clipe devin nemuritoare. Rămân în suflet și dor din când în când. Dor atunci când îmi apari în minte și începi să îmi cotrobăi prin toate ungherele sufletului, dorind parcă să afli dacă mai exiști pe undeva.
Altele dor atunci când, omul care părea că poate fi tot Universul tău, uită brusc că tu îi erai singurul înger cu aripile deschise care îl cuprindea cu îmbrățișări line, îi mângâia obrazul plâns și îl alintă cu cele mai duioase cuvinte, doar pentru faptul că el era alesul lui Dumnezeu spre ridicarea din durere iar tu un înger păzitor trimis pentru a transforma o pedeapsă pământeană într-o catedrală a mântuiţii sufletului drag.
Au fost clipe în care te simțeam ca pe o sfântă lumină călăuzitoare, venită în viața mea pentru a-mi lumina drumul spre regăsirea liniștii pierdute. Picurai cu mare grijă, din când în când, cu o precizie inimaginabilă, ca într-o candelă pe care doreai să o menții veșnic aprinsă, picături de viață care mă făceau să simt că într-o bună zi voi reuși să ating cerul.
Altele îmi amintesc de veșnicia pe care o simțeam punând capul pe umărul tău stâng și palma mea stângă, pe piept, în dreptul inimii, simțind stringurile care se construiau între noi și despre care nu aveam habar atunci, câtă durere și suferință vor menține mai târziu între sufletele noastre vinovate fără vină.
Ai preferat să taci! Am înțeles că și tăcerea vorbește într-un fel al ei și oferă cele mai sincere răspunsuri, dacă avem puterea și calmul necesar pentru a o asculta.
Eu am vorbit! Am vorbit atât de mult încât nu mai înțelegeam nici eu ce vreau să spun, ce îmi doresc! Doream, dar nu doream să se întâmple. Eram mereu într-o stare cumplită de incertitudine. Simțeam în inimă, o forță care lupta din răsputeri, să mă apropie de tine și o alta în minte care mă biciuia nemiloasă vrând cu tot dinadinsul să mă facă să pricep că nimic nu va fi așa cum eu îmi doresc și că viața mea va fi un calvar.
Mi-a fost greu să înțeleg, mi-a trebuit timp să fac sufletul să renunțe la dorința de a te vedea, de a te auzi, de a te privi, de a te îmbrățișa.
Am reuşit să fac gura să tacă dar sufletul nu poate. Uneori mă inundă! Își iese din matcă iar în acele momente se aliază cu mâinile care îi plâng durerea în versuri sau proză.
Plânge în versuri cu speranța că va reuși să își găsească liniștea într-o bună zi. Plânge în versuri pentru a putea fi citit, recitit, răstălmăcit și judecat de tine dar și de oricine altcineva, care va ajunge, ostenit de lupte nedrepte, duse ca și mine, să poposească pe această, câmpie a ,,lacrimilor neplânse’’ unde să își poată plânge dorurile și durerile neînţelese de lumea noastră pământean.
Privesc resemnată și nu doresc să te rănesc și nici să îți mai cerșesc ceea ce de fapt nici nu ai, lăsând să se aștearnă pacea peste sufletele noastre în timp ce femeia ce îți stă acum alături vede în tine doar partea frumoasă, dumnezeiască pe care poate că mai poți să o afișezi încă. Nu aș dori să ştiu ziua în care, această mască va pică și îți va dezveli rănile sufletului tău, încă nevindecat, durerile care te otrăvesc, urletul care zace mocnit într-un piept aproape împietrit.
Aș vrea ca nimeni să nu priceapă că de fapt eu ar fi trebuit să fiu mama care să îți primească sinele în pântecul ei și să te aducă pe pământ ca pe un înger cu chip de om. Cu siguranță nu am fost la locul potrivit atunci când Dumnezeu a aruncat pe pământ inelele cununiei mele cu tatăl tău și astfel, printr-o simplă potrivire de nume, alta ți-a devenit mamă.
Moartea acestei povești nu a survenit încă! Probabil că nici nu își are sfârșitul în această viață. Cert este că aceste gânduri nedeslușite încă, mă apasă pe suflet ca o stâncă și îmi răscolește mintea aseamenea unui uragan stârnit pe un cer senin.
Vreau să învăț să mor cu acest secret în mine dar să am puterea să îți cer voie să îl pot exprima pe tot în versurile pe care le scriu simțindu-mă astfel că o apă limpede care ne va mântui soarta.
Într-o zi am să mor, dar voi renaște! Mă voi întoarce aici o dată cu tine. În același loc, același timp și același spațiu pentru că simt cum această poveste vine din veacuri, a adus suficientă suferință și continuă să doară! Ea curge prin noi de o veșnicie făcându-ne suferința mult prea nedreaptă.
Simt că am oboist să ne comportăm ca doi străini, să ne ascunde chiar și de noi căutând neîncetat numele aceluia care a avut curajul să ucidă destine construind drumuri paralele care să ne țină la distanță.
Este din ce în ce mai greu când, îmi amintesc că eu nu am vrut,însă, puterea ta m-a îngenunchiat iar secretul nostru a rămas mai mult al meu.
Nu este drept!
Kessy Ellys Nycollas
04.082017 / Ischia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu