Maria Tomița Corini - ITALIA - POVESTEA LUI MOȘ ȚĂPUȘ

POVESTEA LUI MOȘ ȚĂPUȘ                  

 de Maria Tomița Corini

      Nu știu cum se făcu, că acel moș Țăpuș, despre care o să vă povestesc în continuare, se născu-se ceva mai tîrziu decât mine, dacă ar fi venit pe lume înaintea mea, la sigur maică-mea mi-ar fi vorbit despre existența lui, așa că...

Măicuța, femeie muncitoare cum era, nu știa să-și așeze oboseala în palma patului său după o zi întreagă de alergătură. De cum amurgul își îmbrăca haina întunericului, pornea într-un raid de noapte, cu vecinele sale. Grăbită își gătea sacul, ciubotele și pufoaica, îmbrăcându-mă și pe mine, tot îmi vorbea:

- Cu gerul nu-i de glumit, să-ți pun fularul, ia și mănușile! Eu, o să mă duc să car ,,siloz” cu alde mă-ta Maricica, tu să mă aștepți în casă cu Violina, nu se știe de câte ori vom merge, că trebuie să cărăm atât cât timpul ține cu noi, iarna e lungă, n-a mâncat-o lupul încă, și apoi sărmanele oițe, le-oi scoate pe brânci pâna în primavara doar cu cioclejii ceea. Îmi vorbea atât de dulce și atât de sigur despre toate problemele sale, părea ca are în fața sa o persoană adultă, adevărul e că îi devenisem sprijinul sufletesc, sfatul casei și lumina ochilor săi. Mergeau „la furat”, așa cum spuneau ele, sărmanele, duceau pe umeri povara bărbătească, păreau a fi văduve. Maică-mea mai că era văduvă, fiindcă tatăl meu fiind cununat cu drumurile pribegiei, era legat de gustul banului, transformându-se într-o pasăre călătoare, mai mult dus decât venit. Celelalte vecine, aveau alte situații în familiile lor, a uneia din ele bărbatul își ținea prețul înălțimii sale, nici gând de-a coborâ la nivelul căratului de noapte, bărbatul celei de a treia, învăța a muri fără a depune voința de-a cunoaște prețul adevăratei existențe, de aceea le veni menirea de a se simți pe muchie de cuțit în gospodăriile lor.

În serile liniștite, când erau pregătite de-a se porni în plimbarea lor de noapte, de multe ori insistam și noi să mergem cu ele, deoarece le țineam de urât, adesea le păzeam de paznic sau ,,drujina” eram ochi și urechi la fiece zgomot, păzeam teritoriul din jurul acelei gropi, ele, mamele noastre, intrau în acea adâncitura și împleau sacii cu acei ciocleji mărunțiți și murați. Dacă deasupra era frig, chiar uneori era înghețat, acolo, înăuntru era cald, venea câte un abur amețitor, cu miros înțepător. Hărnicuțele noastre mame, împleau sacii și numai ele știau cu câtă greutate și rupere de șale îi ridicau pe mal. Uneori auzeam frânturi de încurajare:

-Hai Sofiica!

-Hai Maricica! Greutatea nu le împiedica să glumească, să chicotească, mai ales atunci, când una din ele își pierdea sacul tocmai când era ridicat pe buza malului, rostogolindu-se în căușul gropii. Atunci una stătea cu noi iar celelalte două se întorceau după el, blestematul de sac ridicându-l prietenește ca mai apoi să ne îndepărtăm cât mai repede de locul cu pricina. Erau foarte grele nopțile fără zăpadă și mai ales fără lună, păreau a fi înghițite de către bezna profundă. Nu știu dacă în sinea lor aveau teamă, mie insă mi se strângea spatele gândindu-mă doar la culoarea nopții, deaceea nu-mi scăpa fusta mamei, fiindu-i alături pas cu pas. Sărmana, din ce în ce respira mai greu, pasul pus în pragul dealului îi apăsa spinarea și mai mult. Când se simțea sleită de puteri, aruncă sacul la pământ, lăsându-și întreg trupul asupra lui, silabând fraza;

-Off, nu.. maii.. poot, așa mă ține aici! Ținându-se cu mâna de partea stânga, unde-i bătea inima, si cu cealaltă apăsându-și stomacul, părea ca toată oboseala se cuibărise în acel loc. După ce-și luă două guri de aer, scrută cu privirea întunericul căutând siluetele celorlalte colege:

-Fetelor, unde sunteți? De obicei se odihneau puțin mai la deal de poarta lui moș Vanea Cozma. Numai ce auzii una din ele:

-Ei, moș Vane, v-ați culcat odată cu găinele!? Sărmanii bătrânei, aveau o vârstă, că nu le ardea nici de șezut, nici de cărat ,,siloz”, poate nici nu bănuiau că dincolo de poarta lor se odihneau acele ,,neveste șugubețe” vorba lui mama Maricica, și-și permiteau să facă glume pe seama altora. La popasul lor se alătura lătratul câînilor din mahala, ceea ce-l făcea pe moș Mihail Para să iasă din casă și să cușuiască vulpile, astfel dând semn că-și face cinstit serviciul în caz de-i controlat de către ,,drujina kolhozului” El era vecinul și paznicul gropii de ,,siloz”, om bun și înțelegător, avea o nevastă ce nu-l scăpa din ochi, mama Mărița-mărunțică și zveltă, era ca și găinușa ceea din poveste, care scormonea pamântul în jurul lui căutând mărgica. Se ținea mereu de umbra-i completându-i silueta, povara vieții rămânea asupra lui, deaceea zâmbind zicea mereu:

-Mihail la deal, Mihail la vale! Noi îl cunoșteam de Buiu, așa că el știa foarte bine cine venea noaptea la furat, de cu zi avea grijă să le zică:

-Fetelor, aveți grijă, numai câte un sac, ca de altfel se cunoaște și apoi ferit-a sfântul să nu dea peste voi ,,drujina”că mă lasă fără lucru, căci eu cu baba mea mă hrănesc, fetele mele cele muncitoare... Auzindu-l, râdeau și nu stiu care dintre ele zise:

-Se cunoaște pe naiba cât cărăm, că pe la patru dimineața vor veni căruțașii și vor șterge urmele noastre, așa că Buiu îi pus să păzească, iar noi să cărăm.

Astfel le trecea oboseala mai schimbând între ele câte o glumă, două...

Erau frumoase serile când fața întunericului se lăsa peste albul imaculat al zăpezii, ce dădea posibilitatea să se vadă hăt departe singurătatea nopții, dându-i viață siluietele figurilor noastre. Săniuțele își târâiau tălpile pe cărarea lunecoasă ducând în spate fiecare în parte greutatea sacului său, lăsându-se pe-o parte când în stânga, când în dreapta. Dealul punea piedici, dându-ne de gâfâit, și apoi era și de așteptat, sacii nu erau umpluți cu pene.

Dar nu întotdeauna mamele noastre ne luau cu ele, eram nevoită să rămân acasă cu Violina si fratele său mai mic Ionuț. Îmi părea o veșnicie venirea lor, deseori vroiam să fug, dându-i bătaie de cap vecinei mele, ea, fiind cu trei ani mai mare, găsise cheița secretului de-a mă liniști. După poveștile multe, povestite, găsise ceva care a avut un mare efect.

Într-o seară ea-mi zise:

-Stai liniștită în casă, că...amuș o să treacă pe aici moș Țăpuș, știi cine-i el? 

-Nu! Îi răspunsesem îngrijorată, văzându-i expresia feței, înțelesesem că și ea nutrea o teamă, vorbindu-mi cu o jumătate de voce, urmată de mimici și mișcări de ochi, când mijiți, când aproape scoși din orbite, era clar, urma să descoper ceva groaznic. Pe atunci mi se spunea despre un moș ce strângea copiii răi în sacul său mare și despre fiorosul „bau-bau”, dar despre acel moș Țăpuș nici vorbă să știu cine era și cum arăta. Violina continua să-mi povestească, eram ochi și urechi:

- Moș Țăpuș, om înalt, cu picioarele foarte lungi, umblă mai mult în pielea goala, numai în chiloți și ciubote, poartă pe cap o pălărie și mantie pe spate, mai are o pușcă și un câine. Îi tare fioros, cu nasul lung și pălăria trasă peste ochi, trăiește dincolo de Prut, -spuse ea, vine de după cotitură și e tare rău, mai ales cu copiii care nu ascultă. La toate cele auzite, mi se făcuse inima cât un purice. Nu puteam să aștept discuția acestei teme pâna nu se știe când, spaima se vârcolea în mine, deaceea continuam să o întreb multe despre acel moș Țăpuș, după descrierea ei mi-l închipuiam în felul meu, dar vroiam sa-l văd de departe, de aceea îmi zise:

-Ieșim afară și ne uităm, dar dacă îl zărim, intrăm fuga-n casă, căci dacă ne vede, moș Țăpuș, în doi-trei pași poate fi lângă noi.

Violina întredeschise ușa încetișor, scoase capul prin crăpătura ei uitându-se la deal și la vale, după care coborî pe pragul din fața ușii, se uită în urmă , mă luă de mână și mă trase după ea. Eu, aproape că nu simțisem pragul sub picioare, scotoceam întunericul cu ochii. În urma noastră, Ionuț, care avea vreo trei anișori, se trânti pe burtă, trecu pragul fără nici o greutate. Părea a fi un ghemuleț, rotund, încotoșmonat cu multe hăinuțe, pantalonii bufați cu elastic la craci, bondiță, îmbrobodit cu obrăjorii rumeni si plini ce îi ieșeau în afara brobozii, pe frunte îi cădea o șuviță linsă de păr bălai-auriu, sprâncenele albe și ochii căprui, părea a fi o păpușă, o păpușă cu magnet, unde eram noi acolo și el, dar el era prea mic ca să se sperie de toate cele ce povestea soră-sa. Văzându-ne ieșiti la lumina slabă a becului, ce stătea agățat în fața ușii, încercam să examinăm urmele lui moș Țăpuș.

-Iată, zise ea, vezi urmele astea? Sunt ale lui, el trece în fiecare seară pe aici, și Doamne ferește să ne găsească prin ogradă!

Strecuram cu ochii semiîntunericul, pipăiam cu degetele zăpada tipărită și murdară din ogradă, probabil acele pete se formau în urma stropilor de zoi ce căzuse din căldarea mamei Maricica pe când o ducea la râpă. Cercetam atent fiece locușor suspect, Violina continua să întărească, că fiece punctișor de pe suprafața ogrăzii nu era decât sângele fiorosului moș Țăpuș. El care își lăsa semnele sale pretutindeni, putea să înțepe prada cu ghiarele sale mari mai ales când prindea copiii neascultători.. La cele auzite încremenisem locului, când ea exclamă:

-Ia! 

Pentru o clipă rămase nemișcată cu degetul ridicat la nivelul nasului, ținea gura semideschisă. Aceste momente mă făceau să pun în mișcare antenele urechilor pentru a simți pulsul nopții. Liniștea ce încoronase întunericul îmi dădea posibilitatea să-mi aud bătăile inimii, la fiece izbitură mi se ridica coșul pieptului. Nu durase mult și această tăcere nocturnă fu întretăiată de niște zgomote stranii: rap-rap-rap... Deveneau din ce în ce mai auzite, se apropiau de gardul ogrăzii noastre,o privii cu groază pe Violina, în același moment ea exclamă înădușit:

-Vine!...

Aveam impresia că mă și apucă de picioare acel moș Țăpuș, și cu țipete și îmbulzeală ne-am desprins din locul unde părea că eram cusuți, și fuga spre ușă, dar și ea blestemata se încleștase în partea de jos, trăgeam cu toate puterile. Partea de sus a ușii crăpându-se puțin arunca guri de aer cald la fiecare izbitură, în sfârșit se deschise, un salt și eram în casă, dar nu am fugit departe, fiindcă era Ionuț, care nicidecum nu putea singur să treacă pragul, era înalt pentru noi, dar pentru el nici vorbă. Era greu ca și un bolovan când îl trăgeam de o mână și Violina îl împingea de spinare, ridicându-i câte un picior. Cu greu ne văzusem tustrei în casă. La toată vârcoleala noastră nici nu văzusem când ușa alene își desfăcu aripa lăsând un spațiu larg în toată mărimea ei, dând libertate aerului rece să dea busna în casă. Într-o clipă Violina îmi ceru:

-Măriucă, închide repede ușa!...

Pe naiba! Cum puteam să mă apropii de ea, când îi văzui gura atât de căscată si cum mă privea fața întunericului, dădeam ca și racul înapoi. Fu nevoită ea să coboare pragul și să tragă de mânerul ușii. După ce ne văzusem în casă, câteva secunde ne mai zvârcoleam sărind în sus, zbuciumul spaimei se mai zbătea în noi. Ionuț smiorcăia pe sub năsuc, era bocnă de frig. Nici nu reușisem sa-l dezbrăcăm, că iată ușa se deschise, (un fior trecuse prin mine, dar știam, că moș Țapuș, în casă nu intră) erau mamele noastre, obosite și rumene de ger, cu ele intrase în casă încă un val de aer rece, aveau respirațiile întretăiate, nici nu știu care a întrebat:

-V-am auzit țipând, ați fost afară?

Mama Maricica nu a mai așteptat răspunsul nostru, văzând că băiatul plângea, l-a luat în brațe zicând:

-Mititelul lui mămica, ia-ia ce mânuțe reci are!!! Sunteți lungi si proaste, cum v-ați gândit să țineți băiatul în frig, n-am nădejde în voi deloc! Violina, vrei să răcească băiatul? Ia uite și năsucul cum îi curge, așa-i că-s niște căscate, lasă că mămica o să le bată...continuând să-l corcolească, dezbrăcându-l. Privirea lui plutea în lacrimile ce se rostogoleau nevinovate peste obrăjorii vineți contopindu-se cu șuvitele ce licăreau sub năsuc, lăsându-se ușor spre marginea buzelor. El, printre scâncete și sughițuri le strângea gospodărește cu limbușoara. Maică-sa, ștergându-i-le cu mâna-i aspră îl făcea să-și tragă capul pe spate, tot ocărând:

-Să-ți mănânce cucul căscatele, au lăsat băiatul să-nghețe...

În timp ce continua să-l liniștească, intră în vorbă și maică-mea:

-Ei d-apoi așa-s bărbații, pe unde mai plâng, pe unde mai îngheață, da'măcar se fac bărbați

adevărați, așa-i Ionuț? Ei lasă plânsul, că tu ai înghețat acum, dar ele o să-nghețe când vor fi mari, tu să ai grijă să le scoți afară...

Nu știu ce înțelesese piciul din ceea ce-i spusese maică-mea, dar ne privi pe toate și suspină adânc, desenându-și un zâmbet pe fața-i îmbujorată ce era înconjurată de pielea albă a gâtului, țintind-o pe maică-sa cu ochii și dând glas unui râs copilăresc. Maică-sa-l cuprinse:

-Șurubelul lui mămica, șurubel!!!

Dupa ce se liniștiseră apele, maică-mea le mulțumise pentru gazdă si le ură noapte bună. De cum ieșisem afară, o apucai strâns de mână, alături de ea, ar fi trebuit să nu-mi fie teamă, dar...gândul îmi era la el, acel moș Țăpuș despre care încercam să-i lămuresc despre existența lui. Mama, obosită cum era, îmi vorbea dulce, liniștindu-mă, dar cred că nici ea nu înțelesese cât de profund îmi intrase această spaimă în suflet. Imaginea lui mă urmărea zi și noapte, Mă culcam și mă trezeam cu el în gînd. Nu știu cât a durat acel coșmar, cu acel fioros moș Țăpuș, un an, doi sau trei, știu atât că-mi schimbase radical cursul copilăriei. Aceste scene de spaimă se repetau de câte ori mamele noastre mergeau la așa zisul- furat și nu știu cât ar mai fi durat, dacă intr-o toamnă nu s-ar fi întâmplat...

Frumoasa regină îsi puse de-a binelea culorile în mișcare, umpluse coșurile cu toate bunurile naturii, ca de exemplu: Zaibărul -îți lăsa gura apă văzându-i boabele pline și cărnoase, cine trebuia să le guste mai întâi și-ntâi? Desigur, noi copiii satului și gâștele din mahala, așa că... via kolhozului era mai la deal de casa noastră, oaspeții ei eram încă din primăvară, căutându-i lăstărașii cei mai fragezi, dulci-acrii, și nici nu încăpea îndoiala să nu-i fi fost și degustătorii roadei îmbelșugate. Erau tufe a căror struguri se coceau devreme, doar noi le cunoșteam locul, până când se cocea întreg masivul, tufele celea erau goale. Gâștele erau și ele harnice, mai în fiece zi, le vedeai trecând la vale ca gospodinele cu rodul agonisit, lepăiau pieptoase prin țărâna moale a drumului, ridicându-se în urma lor un nor de praf, ceea ce făceam și noi de multe ori. După ce ne umpleam burticile, mai puneam câțivai struguri în poala rochiței și cu botișoarele negre ca pliscurile gâștelor, luam la depănat țărâna, care reușea să alerge prima nu înghițea vâlvătaia ceea de praf și ajungea cu poama acasă, noi cei mici, intrând în miezul norului lăsam tot ce aveam în mână, frecându-ne ochii cu mânuțile murdare, căutam să ieșim din pălălaia ceea. Libertatea n-a durat mult. Într-o zi când tocmai ne jucam de-a ”V-ați ascunselea” auzisem un zgomot puternic, la care cineva zise:

-E o mașină, când se lasă la vale face , poc-poc

Dar nu era mașină, fiindcă nu se ridica nor de praf, se auzea o voce de bărbat în vârstă, care alunga gâștele satului. Noi stăteam chitic, ascunși pe sub tufe. Când zarva se liniști cineva dintre cei mai mari zise:

-Să ieșim pe rând și să fugim acasă, acel om cred că e paznicul.

Inima să-mi iasă din coșul pieptului, mai ales când zării un om în cârjă ce se afla între gardurile lui nenea Gheorghe Tataru și nenea Vanea Cerevatenco. Când ne văzu unul câte unul ieșind începu a striga, ocărându-ne. Cu toată spaima reușisem să-i văd pălăria , mantia și ciubotele: era el, mi-am zis, moș Țăpuș și acea spaimă veche se treziră în amintirile mele. Nici nu știu cum am ajuns acasă, când se întoarse maică-mea de la muncă, mă găsise curățică, cumințică, de părea că nici nu am fost la furat. Ea avea grijă să mă întrebe dacă am mâncat, deoarece deseori găsea bucatele neatinse, nu prea aveam timp să stau la masă, doar era perioada recoltării. Și apoi mă mai întreba dacă am dat apă gâștelor și hrană, când veni vorba despre gâște, am încercat să-i povestesc despre poamă, gâște, și despre existența lui moș Țăpuș, la care ea continua să-mi spună:

-Ce tot spui despre acel moș Țăpuș? Cred că era paznicul. Unde-s gâștele, nu au venit acasă?

-Mămăică, doar ți-am spus, că gâștele au zburat când l-au vazut pe moș Țăpuș, el striga tare, și era fioros...

-Nu se poate să te mai gândești la așa ceva, nu este nici un moș Țăpuș.

Continua maică-mea să mă liniștească și totodată mă dojenea. După scurt timp îmi găsise rochița murdară de praf și urme de bobițe strivite, vai ce morală îmi făcuse, m-aș fi bucurat să-mi fi dat o palmă două, numai să nu mă certe. Sărmana pe lângă năduful pe care îl făceam eu, își îneca oboseala în treburile casnice, alergând când în casă, când afară. Când își mai aminti despre pozna cu poama, iarăși o lua de la capăt cu ocara:

-Tu acasă poamă nu ai? De ce faceți râsul ăsta? Cereți voie când vrei un strugure de poamă coaptă, nu e rău omul, cine nu ți-ar da dacă ai cere, eu să fiu aceea, dacă aș găsi râsul acesta m-așface rea.

Era adevărat, poama kolhozului se cocea mai devreme, fiindcă soarele o îmbrățișa dis-de-dimineață sărutând-o până seara târziu. Acasă însă, tufele erau înconjurate de porumb, mălaiul pentru mături, o mică livadă, fasole, mazăre, bob și multe alte culturi. 

Știa ea pentru ce mă dojenește probabil la toată ocara și morala pe care mi-o făcuse, îmi vorbise despre acel paznic, cine era și cum era, dar nu-mi fusese îndeajuns ca să înțeleg, că nu era de speriat, a fost necesar ca încă odată să mă mai întâlnesc cu acel personaj ce îmi marcase întreaga copilărie. Trebuia să vină timpul ca să pun punct odată pentru totdeauna lucrurilor necunoscute.

Nu trecuseră multe zile după aceea...într-o bună zi veneam cu maică-mea de la bunica, vechea noastră cărare se ridica la deal pe lânga casa lui nenea Gheorghe Butmalai. Când ne apropiaserăm de casa lui moș Ștefan Roman, de după colț apăru silueta unui om înalt, cu pălăria neagră trasă peste ochi, cu mantia ce-i fâlfâia în vânt în urma pașilor repezi pe care îi făcea, îndoind genunchii ce erau acoperiți până sus de ciubotele înalte, cu bastonul în mână care-l ajuta să-și sprijine greutatea corpului. Lăsându-se la vale, se apropia ca și o rafală de noi. Eu, am dat înapoi ca racul împleticindu-mă prin faldurile rochiei, maică-mea nu înțelesese ce se întâmpla cu mine. O țineam strâns de mână tot repetându-i, că e el, e moș Țăpuș. Maică-mea nu reușea să mă liniștească, tocmai atunci înțelesese sărmana, ce fel de spaimă nutream de o habă de timp. Ea mă trase încetișor în fața ei, aplecându-se asupra mea, ținându-mă de umeri, liniștindu-mă:

-De ce-ți e frică, aista-i moș Ștefan Roman, trăiește chiar aici, e un om bun, are copii și el, o cunoști pe țața Mărița? E fiica lui, de multe ori i-ai văzut duminica stând pe scaunul de la poartă, pe mama Anica, soția lui...

Maică-mea încerca să mă facă să înteleg cum stau lucrurile, liniștindu-mă. 

În acel moment se apropie și moș Ștefan, se opri locului, înțelegând că figura lui îmi trezea spaimă, aplecându-se din șale, punându-mi mâna pe creștet, m-a netezit ușor zicându-mi:

-De ce te temi? Moșul nu mănâncă oameni, ș-apoi am și eu copii ca și tine, numai că sunt mai mari, nu-ți face moșul nimic...mă mângâie și-și căută de drum, dispărând dupa poarta ogrăzii sale.

Povestea lui moș Țăpuș nu știu de unde venea, poate o fi fost inventată de cineva, care ajunseseră la urechile vecinei mele, Violina, și ea a folosit-o la rândul ei ca sperietoare pentru cei mici, sau poate... cine știe, o fi inventat-o ea, deja nu mai conta, cum și de unde apăruse, ea a fost să rămână în viața mea pentru totdeauna.

În acea seară, în drum spre casă și până noaptea târziu, cu sufletul la gură i-am depănat maică-mii toată povestea lui moș Țăpuș, în sfârșit avuse timp să mă înțeleagă, intrase în miezul zbuciumului meu, ca mai apoi să-mi zică:

- Prostuțo! Cum ai putut să crezi astfel de povești, nu există așa ceva, să nu te mai temi de nimic în lume, eu îți sunt alături, nu uita mama e mereu lângă tine, m-a sărutat, m-a strâns la piept, eu, am respirat adânc, ușor, i-am cuprins gâtul cu brațele mele de copil, nu mă mai temeam de nimic! Știam, lângă mine o aveam pe scumpa mea măicuță, pe care o iubeam nespus de mult! 

În taină venise și moș Ene să mi așeze peste gene, de-a mă duce pe aripa viselor adânci...adormisem, lânga ea, iubita, scumpa mama mea!

                                                                                                                  15 decembrie 2006