Ion Cuzuioc
Nuvele obişnuite, neobişnuite
şi chiar stranii
SICRIE DE MĂTASE
Să fie vis, să fie
realitate?
Nu! Nu! Nu e vis. Aşa a
fost...
...Era trecut de miezul
nopţii, când am văzut o umbră în cimitir. Mai mult de frică, cu puţin curaj, am
alergat, mânat de curiozitatea spre poarta cimitirului. Nu era o umbră, era un
schelet, care privea speriat mormintele.
Deodată s-a oprit la un mormânt, şi-a aplecat
craniul deasupra lui şi cu orbitele cercetă atent ţărâna, apoi o luă în mână,
o frământă puţin cu oasele falangelor şi dezamăgit o aruncă. Un ţipăt fioros
ieşi din gura mea. Ţărâna aruncată mi-a nimerit în ochi. Am vrut să mă retrag,
dar era târziu. Scheletul a alergat la mine, a căzut în genunchi, şi-a pus
mâinile pe piept...
– Iartă-mă, ce cauţi aici?
– Nu caut nimic, răspunsei
eu, înecându-mi cuvintele în teamă. Am văzut o umbră în cimitir şi am venit s-o
alung să nu trezească somnul celor răposaţi.
– Somnul răposaţilor? Te-aş
vedea eu ce somn ai avea tu fără mormânt şi fără sicriu.
– Cum fară sicriu? i-am
reproşat eu alarmat, noi la toţi le dăruim sicrie. Două, nu unul. De mătase şi
de lemn.
– Ai
dreptate, am avut şi eu sicriu dar l-am
pierdut. Căzusem într-un vis frumos, îmi
văzui iubita, rămasă în viaţă.
– Şi cum arăta ea? mă
interesai eu.
– Îmi mai amintesc şi azi
cum a ieşit la poartă să mă întâlnească pe mine. Însă eu nu eram. În locul meu
venise altul, care m-a omorât de dragul ei. A apucat-o de mijloc, a strâns-o
puternic şi vroia s-o sărute, iar ea, împotrivindu-se, se zbătea ca peştele.
N-am putut suporta aşa ceva şi am sărit din sicriu.
– Bine, dar a fost numai un
vis.
– Vis a fost, înţeleg şi eu,
dar, uite, c-am pierdut sicriul şi mormântul din cauza lui.
– Hai să-1 căutăm împreună,
îi zisei eu.
– Mergem, s-a decis el şi
m-a apucat de mână, şi am pornit, ţinându-mi paşii după el. Ne opream la
fiecare mormânt şi cercetam cu atenţie ţărâna.
– Nu-i
acesta, vorbea scheletul. Ţărâna mea trebuie să fie proaspătă şi scăldată în
lacrimile amare ale iubitei. Cum mai plângeau fetele după mine! Eu vedeam
totul, dar nu puteam face nimic. O cămaşă de forţă mă strângea puternic, de
parcă mă ameninţa şi nu-mi permitea să scot vreun cuvânt în sicriu-mi de
mătase.
Am cercetat
mai toate mormintele, dar erau ocupate. La un moment dat scheletul s-a îndepărtat
de mine, a făcut câţiva paşi spre mijlocul cimitirului, a ridicat braţul spre
gură şi a răcnit o dată de-am crezut că s-au trezit toţi morţii:
– Fraţilor!
Care-i sicriul meu? Nu mă lăsaţi în drum.
Deodată o ploaie de ţărână s-a ridicat spre
cer, un vuiet puternic a cuprins împrejurimile, iar eu am rămas înţepenit
locului. Încetul cu încetul ţărâna s-a aşezat la pământ, vuietul a dispărut şi
el, şi s-a instalat o linişte sinistră. La fiecare mormânt stătea câte un
schelet:
– Iată, sicriul tău! strigară
într-o voce.
– Nu! Nu! Al meu nu era aşa,
răspunse scheletul. Al meu era îmbrăcat într-o mantie roşie, mantia iubitei
mele, zise el, mărturisindu-mi mie şi având încrederea că-i voi lua apărarea.
– Nu-i al tău? se mirară
scheletele. Ce cauţi atunci aici? Ia-ţi mai repede tălpăşiţa!
Priveam atent la scheletul
de lângă mine şi inima mi se strângea de durere, văzându-l cum suspină.
– Nu-i nimic, prietene, îl
încurajai eu. Fii pe pace, las' că-ţi găsesc eu un adăpost.
L-am luat de mână, am mers
cu el până la poartă, iar acolo l-am sfătuit să aştepte puţin, până trag o fugă
acasă.
Când m-am întors, mi-a ieşit
înainte cu o torţă în mână.
– Ia-o, îmi spuse el. Când
vei muri, îţi va prinde bine. Cine ştie, ce soartă are sicriul tău?...
Sărmanul de el, îmi purta de grijă! Curând
trebuia să răsară soarele, cineva ar putea să-mi vadă prietenul meu – scheletul, şi atunci totul s-ar duce pe vânt.
Să-1 ascund undeva. Ciolan cu ciolan l-am strâns binişor în torba mea, adusă de
acasă.
L-am purtat zile, luni, ani la rând prin
lume, fără să ştie cineva acest lucru. Îşi văzuse din nou şi părinţii, şi
rubedeniile, şi iubita, şi propriul său copil. Era nespus de fericit, când a
aflat că pruncul îi poartă numele şi, mai ales, că-i leit el.
La fel şi eu mă simţeam destul de fericit că
pot fi alături de un prieten adevărat.
Dar până la urmă fericirea noastră avu şi ea
un sfârşit. O mare năpastă dăduse peste noi. Oamenii au aflat că eu port un
schelet cu mine.
– Cum aşa?
Cum îţi permiţi să porţi un schelet cu tine, se alarmau ei. Mai mare păcat nici
că se poate! El e mort, lasă-1 în plata domnului, pământului şi cerului.
Seara târziu, când am ieşit
iarăşi cu scheletul la plimbare, oamenii, care demult mă pândeau, mi-au ieşit
în cale să mă pedepsească.
Un toiag puternic în creştetul capului m-a luat din rândurile
celor vii.
Nimeni nu s-a încumetat
să-mi înmormânteze cadavrul.
Numai iubita prietenului
meu, scheletul, într-o noapte întunecoasă, pe furiş, ca nimeni să n-o vadă, mi-a luat cadavrul meu şi
ciolanele pe care le purtam cu mine şi la miezul nopţii ne-a înmormântat
într-un sicriu de mătase.
Pe mormânt ne-a înfipt
torţa.
...Torţa arde, florile de pe
mormânt cresc şi înfloresc, lacrimile ocrotitoarei noastre ne încălzesc.
Sicrie, sicrie de
mătase,
Sfintele noastre case.
Strop de ceară pe mormânt,
Să te plâng şi să te cânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu