Cu o privire pătrunzătoare care încearcă parcă să vadă dincolo de ceea ce poate percepe mintea omului, cu ochiii căprui, luminoși, senini, I.D.SICORE ne zâmbește acum doar din poză de autor, pe care a ales să o folosească pe coperțile volumelor publicate, să ne ajute, pe noi cei care l-am cunoscut, să nu îl uităm.
Tot ce ne- a mai rămas este surâsul acela misterios și cărțile publicate, printre care se numără: Lacrimi neplânse, Radiografii spirituale și Omul paratrăsnet.
Am auzit prima dată de autor de la prozatoarea, Victoria Stolojanu. Tot prin intermediul ei am reușit să îl cunosc personal și să am bucuria de ai asculta povestea de viață dar și de a primi nenumărate sfaturi de valoare.
Prin intermediul acestuia am cunoscut pe Dl Ion Popescu Brădiceni, om de cultură și litere, care scrie cu atât de multă pasiune, în paginile care prefațează aproape toate volumele acestui bărbat. Dumnealui ne descrie, la fiecare început de volum, la modul cel mai sincer, toate etapele de viață, parcurse cu greu, dar și bucuria de a învinge dificultăţile cu demnitate și curaj.
Am citit în mai multe prezentări cum că:
,,Sub presiunea unor mari modele europene și românești, I.D.Sicore se lasă furat de valoarea formei fixe: senet, rondel, haiku; și nu-i deloc fastidioasă o asemenea întoarcere la tradiția modernității de secol XIX și de secol XX. Vâna tragică, elegiacă, de un sublim mereu îngropat în nostalgii și reverii, în melancolii și regrete, a supraviețuit, nelăsându-se epuizată (iremediabil și definitiv, n.m., I.P.B). S-a vădit un rezervor fără sfârșit, o punte care se întinde între două infinituri. Dar în lumea dată condiția Omului-paratrăsnet este să salveze în continuu umanitatea de toate furtunile pe care e silită a le trăi dramatic, a le birui cu un eroism parcă etern.
Doamnelor, domnilor, stimați cititori de azi și de mâine, Omul-paratrăsnet este și va rămâne, în amintirea noastră, poetul, de pază la porțile și la zidurile Cetății, cu arma gândirii într-o mână și cu sabia-condei în cealaltă.
I.D.Sicore a abordat și la maturitate deplină teme diverse, menținându-se toposensibli într-o albie a meditației aprofundate. Trecea uşor, subtil de la o tonalitate la alta, de la un ritm la altul, vădind inteligență artistică și siguranță stilistică. Se adresa propriului eu auctorial cu o dezinvoltură de veritabil cugetător pe tărâmul real fantastic al discursului liric, apropiat de cel pillatian.
Tot ce ne-a mai rămas de făcut este să îl căutăm pe I.D.Sicore înlăuntru (pre) textelor sale, structurate lucid dar și ludic și să îi mulțumim pentru învățăturile lăsate în poezea care te invită să o locuiești cu voluptate și cu mare respect pentru reflecție.’’ (Ion Popescu Brădiceni)
Pot spune acum, când am început călătoria spre căutarea timpului pierdut, că pot remarca doar francheţea limbajului în a expune cele mai intime trăiri şi în a pune pe tapet frânturi reale de viaţă.
În momentele în care discutăm despre cărțile dumnealui, îmi dădea adesea de înțeles că finalul îi bate la ușă și mă ruga să nu abandonez drumul început fără a ezita să mă felicite pentru saltul făcut peste câteva trepte deodată, să mă felicite pentru creaţie și creativitate și pentru faptul că sunt o poetă înnăscută care are puterea de a trece foarte ușor de la o stare la alta, de a compune versuri care vorbesc cu maturitate despre oamenii și vremurile pe care le trăim. Acum încep să realizez că părerile mele ar putea să împrumute inconştient câteva dintre ideile pe care mi le-a lăsat cumva ca și o sarcină de serviciu, ca și o continuare a ceea ce dumnealui nu a mai putut finaliza. De pe o zi pe alta, capacitatea de creație scădea vizibil. Cel care obișnuia să se trezească dis de dimineaţă și să schițeze într-o agendă o poezie pentru fiecare zi din viață, încet, încet a abandonat acest obicei recunoscându-și neputința instalată.
Spunea foarte des că:,
Întotdeauna am simţit nevoia să fiu singur. Am avut nevoie de timp și liniște pentru a putea crea. Acum însă aș avea nevoie de cineva care să îmi fie alături, dar cine? Toți sunt prinși în problemele zilnice. Nu mă mai caută nimeni de parcă nu am cunoscut pe nimeni în decursul vieții acesteia pe care o simt că a ajuns deja la capătul drumului. Am început să simt până și timpul cum fuge de mine, cum mi se scurge printre degete ca într-o clepsidră iar eu asist și nu fac nimic... dar ce aș putea să fac? Nimic! Ascult doar promisiuni și trăiesc cu speranța că într-o zi vor deveni reale! Ce vise mari am! Despre ce realitate încerc eu să vorbesc? Sunt conştient de toate dar am curajul să cred că mă pot îmbăta cu apă chiară!
Frica şi tristeţea se amestecau deopotrivă în mintea sa confuză. Singura care reuşea să îl scoată din această stare eram eu cea pe care a admirat-o din prima clipă.
Din păcate, tărăgănarea acţiunii şi minuţiozitatea detaliilor în ceea ce privea viitorul să, starea de sănătate care se șubrezea vizibil, starea mea emoțională care se crea la gândul că aș putea lua parte la momentul despărţirii de această lume, m-a determinat să mă îndepărtez. Eram conștientă că plecarea mea va aduce un plus de teamă, neîncredere și suferință dar nu puteam face nimic altceva mai bun.
Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la volumele oferite de autor și când citesc dedicațiile lăsate pe prima filă a fiecăruia, unde se poate observa clar deteriorarea scrisului și a exprimării.
În volumele lăsate se poate observa, pe alocuri, o disecţie a celor mai intime gânduri ale scriitorului, pe alocuri, se simte o anumită emoţie care te face să simpatizezi cu autorul. În linii mari se poate spune că lucrările au la bază conceptul nevrozei scriitorului modern care încearcă să pună pe hârtie întâmplări comune de viaţă, care pot sau nu să rezoneze cu cititorii săi.
Despre I.D.Sicore putem vorbi la trecut, începând cu data de 01.12. 2018.
Cu puțin efort ar fi putut împlini, pe data de 16.01.2019, respectabila vârstă de 87 de ani.
Moartea nu negociază, din păcate iar nouă, acelora care am avut bucuria să îl cunoaștem, nu ne rămâne decât să îl păstrăm în amintire.
Revista noastră cât și autorii care o compun, îl vor păstra pentru eternitate, în numerele în care a publicat. Era fericit când primea și citea revista LUCEAFĂRUL DIN VALE. Era mulțumit și mă felicita mereu pentru putere, efort și reușită.
Kessy Ellys Nycollas
04.12.2018/Petroșani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu