VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - CĂRUȚA CU SOARE ȘI FLORI

                                                                                                      Foto:internet

                                 

CĂRUȚA CU SOARE ŞI FLORI      

Noi am fost uneori prin iubire nomazi,

zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi,

dar n-am ştiut niciodată, în zori

să urcăm în căruța cu soare şi flori.

N-am ştiut să cărăm cu sărutul poveri,

e pustiu şi închis orice drum către ieri,

ai plecat cu un tren, rătăceşti cu o mie 

din gară pustie în gară pustie.

N-am putut să rămân la peron părăsit,

am urcat într-un tren care n-a mai venit,

cu tăcerea ai pus dinamită pe şine

şi gara Iubirii e toată ruine.

Ştiu prea bine că plângi când te uiți înapoi

şi priveşti cum se surpă curcubeul pe noi,

că în lacrima mea, cea neplânsă vulgar,

te aştept surâzând, ai plecat în zadar.

Cu tine în brațe, chiar de aş fi Dumnezeu,

genunchii să-i plec, rugăciune mereu,

răstignindu-te iar peste verdele crud,

să orbesc şi să tac şi nimic să n-aud.

Vino iar, ne aşteaptă micuța cabană

unde floare mi-ai fost şi-am plecat ca o rană,

să urcăm iar, cu lumina pe frunți,

printre flăcări săruturi, iar cărarea pe munți.

Către seară să mor chipul tău contemplând,

prea destul am purtat o nălucă în gând,

apoi, noaptea întreagă, fulgerați de fiori,

să urcăm în căruța cu soare şi flori.

Să ne pierdem apoi către noi călători,

eu în tine să cânt, tu în mine să zbori,

să rămânem aşa, pe vecie, nomazi,

zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi.