ANTOLOGIA LIRICĂ HUNEDOREANA LUCVAL
CÂNTEC DIN LACRIMĂ
Zadarnic urc în mine spre munții de-altă dată,
Cărările de piatră tivite cu azur
S-au pitulat cu dorul în lacrima curată
Ce-mi picură-n artere un Jiu fără contur.
E atât de mic Parângul sub anii cei trecuți,
Pe harta amintirii un jalnic muşuroi
Ce n-a purtat sub paşii atât de cunoscuți
Măcar un pic de jar din flacăra din noi.
Pădurile prin care cutreieram hai-hui,
Mă strigă peste umăr pe firul altei vieți
Şi când întorc privirea, sub cetină să sui,
Doar inima-nverzeşte din mugurii secreți.
Şi uneori, în noapte, tristețea când m-apasă,
Se-aude o chitară, încet, spre Lunca Florii,
Cum scoate din uitare toți îngerii la coasă
Şi brazdele de cântec tivesc cu aur zorii.
Iar numele ce-mi poartă tristețea şi visarea
Stă scris pe fruntea toamnei cu litere de ceață,
La țărmul tâmplei ninse-l rostogoleşte marea,
Se face pescăruş de lacrimă şi-ngheață.
Încalec mânz de abur, dau pinten, urc mereu
Cu tot ce poate dorul să cânte şi să doară,
Acolo unde viața se face curcubeu
Şi Dumnezeu în noi din ceruri se coboară.
Abia atunci te aflu precum erai: un Dar
Cu aripă în umeri şi stelele pe frunte...
Pun jarul amintirii ca jertfă pe altar,
Parângul muşuroi se-nalță iară munte.
Şi colindăm aevea, din nou, la Râul Mare...
În Valea Sasului, ce in mi-ai dăruit
Să țes din el cămaşa luminii viitoare?
Iar la Peştera Bolii, vecie m-am zidit.
N-ai înțeles atunci, nici peste ani şi ani,
Că A Iubi înseamnă un rug necruțător.
Că nu veneam cu trenul nicicând la Petroşani,
Că mă purta un foc în cântece să mor.
Că A Iubi înseamnă pe tine să te dai,
Să te smereşti cu Viața până se face uşă
Deschisă pe vecie lumină către rai,
Să arzi de bunăvoie până te faci cenuşă.
( Da, am iubit o fată, cât verbul A IUBI,
Dar flacăra înaltă a prefăcut-o scrum...
Pe însuşi Dumnezeu l-ar fi putut zidi,
Nu a ştiut atunci, şi e târziu acum...).
Va înşelat o mască şi v-a plăcut aşa,
Era acolo Omul, însă ați fost farsorii:
L-ați aşteptat la gară mereu pe Cineva
Dar ați lăsat Străinul cu viscolul şi norii.
Am tot bătut la poarta atât de ferecată
A sufletului tău, cu nume de proscris...
Dar te-a orbit lumina de flacără curată,
Nu mai recunoscut, zadarnic ai deschis.
Da, i-am iubit pe toți ce te iubeau pe tine,
Aş fi putut rămâne un Cântec şi o Rugă...
Dar, fiecare-n parte se tot slăvea pe sine,
Voiau ca adevărul de Adevăr să fugă.
Străine, ia aminte, suntem nemuritori
Atât cât Nemurirea ne murmură în vine,
Va coborî sub stratul de iarbă şi de flori
Acela care pleacă...şi doar tăcerea vine.
... A fost atât de bine să îți ascult tăcerea
Invăluindu-mi visul şi gândul nerostit
Din care-a luat Lumina şi slava şi puterea
Să urce în Cuvântul ce toate le-a zidit.
Am petrecut în vreme alături prea puțin
Şi ar fi şters uitarea frânturile de vreme,
Icoanele albastre pictate în senin,
Dar stăruie o cruce acolo să mă cheme.
Purtați, oameni şi locuri, tot vechiul vostru nimb.
Într-o făurărie de aur şi lumină
Îmi meşteriți într-una piroanele de schimb,
Să nu cumva cobor cu voi cu tot în tină.
☆
Şi voi veni-ntr-o toamnă, şi voi veni cândva
Să îmi salut Parângul, ce nu mai ştie azi
Că-i retezasem vârful la înălțimea ta,
Să porți cerul pe frunte împodobit cu brazi.
Cu pas stingher şi trist voi trece peste Jiu,
Zăpezile pe tâmple se vor cutremura
Şi numai Celălaltul ce-aş fi putut să fiu
Va desluşi pe valuri de Cântec umbra ta.
O gară mohorâtă şi un peron murdar
Erau odinioară un fel de Mecca sfântă,
Nu încăpeam cu dorul de voi într-un marfar,
Cum nu încape trilul în pasărea ce cântă.
Şi tot banalul vieții se poleia cu mir,
O pace fără seamăn în cer şi pe pâmânt...
Chiar de-ați băut adesea cu-al inimii pahar,
Nu l-ați putut vedea pe Omul care sânt.
Nu ați văzut că anii ce vi i-am dăruit
S-au aşezat pe tâmple un fel de ninsă scară,
Chiar din tăcerea voastră urc dorul viscolit
Până se face Cântec de Lacrimă, şi zboară.
Nu ați văzut în mine decât un călător
Dintr-o poveste-n alta cutreierând mereu,
Dar voi sunteți povestea în care am să mor
Şi o voi povesti cândva lui Dumnezeu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu