VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - EDITORIAL 1

DE CE SCRIEM, PENTRU CINE SCRIEM?

De ce scriem? S-au făcut munți de afirmații, de la primitive la superelevate, echivoce sau concise, majoritatea cu pretenții de axiome - în măsura în care ştim că dincolo de fiecare adevăr al nostru

există întotdeauna un alt adevăr, şi toate împreună, într-un Adevăr intangibil lumii materiale; toate slăvindu-şi autorii - de parcă în Univers nu ar exista un Unic Autor, poate el însuşi; toți aspirând către eternitate - de parcă veşnicia nu ar fi prezent pur ( Goethe); toți închipuindu-şi că aleargă spre Absolut - deşi sunt prizonieri în propria piele - fiecare închipuindu-şi că urcă spre lumină pe un piedestal mai înalt decât semenii săi - deşi dincolo de alfabet este Cel ce Este Lumina; fiecare crede că ar cunoaşte - când abia ştie. Atunci, chiar aşa, de ce scriem? Am putea întreba la fel, de ce respirăm, de ce bate inima. Desigur, pentru cei care cred că moartea este sinonimă nimicirii, ultimele două întrebări par ridicule. Pentru scriitori, scrisul este funcția vitală care le asigură homeostazia; între inimă şi Cuvânt, clipa şi infinitul sunt în acelaşi timp Cântec şi Tăcere. (Desigur, în tot acest articol nu poate fi vorba de liota de impostori care sufocă viața literară cu munți de maculatură.) Iar referindu-mă strict la Poezie, pot afirma că metafora este metafizică pură. O ştiință mai presus de ştiință, care - după cum afirma Lucian Blaga ,,nu trebuie dovedită, trebuie doar să nu poată fi infirmată". Suntem tentați să credem că am dezvălui pentru ceilalți ceva numai de noi înțeles, când în fapt ea vine de dincolo de înțeles - seamănă, oarecum, cu fulgerul, care îşi soarbe forța năprasnică din ,, sărutul" a două biete picături de apă încărcate electric cu sarcini opuse, cu incredibila putere de... 0, 002 milivolți. Deci, această aproape neglijabilă putere doar asigură detenta, crucială este intensitatea acestui curent electric. La fel se întâmplă şi în cazul metaforei, ,, sărutul" dintre somă şi spirit preface bătăile de cord în fior. Realitatea de dincolo de noi ne invadează şi curge prin artere. Ne răpeşte în singura dimensiune unde putem sări peste propria noastră umbră, în care fiecare clipă poate deveni veşnicie în stare pură. În fapt, scriem pentru străinul care îşi simte privirea îngrădită de retinele ochilor noştri, prizonierului din continentul nostru interior. Poezia nu este altceva decât strigătul de libertate al îngerului încătuşat în lut. A scrie proză, doar pare a fi altceva. Proza tinde să îl înlocuiască pe ,, A şti" cu ,, A cunoaşte". Prozatorul, prin întinderea şi amplitudinea fiecarei opere, tinde să acopere lumea cu eul său, într-o geneză perpetuă. El împrumută ceva din insolența zeilor, rezemând pământescul literelor de cer. Păcat că nu poate urca cu toate poverile lumii în spate pe o biată scară de hârtie. Nu este nici superior, nici inferior poetului, doar diferit. Sau, superior prin răspândirea la scară mult mai largă a operelor sale. De ce are proza mult mai mulți fani decât poezia? Pentru că, aşa cum am arătat, lumea ei poate fi străbătută cu piciorul. Pipăită, simțită, văzută, auzită, devorată. Pentru că sunt foarte puțini oameni cărora atunci când privesc cerul le mijesc aripile in umeri... Mai are nevoie omul modern de literatură, de beletristică? Deşi toate aparențele sunt împotrivă, atâta timp cât va mai exista o singură pereche de oameni pe pământ, va căuta cerul şi adevărul acolo unde le-a fost ascuns de la întemeierea lumii, în Cuvânt.                                                                                                 

                                                                                                                                                   5 august 2018 VAL RĂZEŞU