ANGELA BURTEA -ROMÂNIA - FULARUL DIN MOHAIT LILA!

Fularul din mohair lila!

Stăteam în jurul bradului și-l așteptam pe Moș Crăciun! Îți amintești? Nimic nu părea să fie mai adevărat! Purtam în noi îndrăgosteala aceea fierbinte pe care n-o găsești la tot pasul, iar puterea frumos, nimic nu prevestea ceva urât! Era primul brad pe care-l împodobisem  împreună. Ciudat, mulți credeau că alesesem cel mai falnic brad existent în piață, atât eram de entuziasmați. Nimic ei se răsfrângea pozitiv peste cei de lângă noi! Binele nostru plutea în aerul rece al lui decembrie, iar lumea încorsetată de griji, ger și nevoi se încălzea privindu-ne. Dar noi nu vedeam chipul lumii și nici nu simțeam pulsul ei, ci trăiam clipele cu maximă trăire, fiindcă ne aveam unul pe celălalt și cine ar fi-ndrăznit să rupă farmecul lor!

            Bradul era de înălțime medie, dar bogat în ramuri și frunziș. Cumpărasem globuri de toate culorile și beteală aurie, numai aurie. Îmi plăceau culorile vii, culori multe, ca să învioreze întreaga atmosfera din jurul nostru. Acum se poartă brazii pe culori. Beteala întocmai. S-o fi purtând, o fi frumos, dar mie nu mi-ar fi plăcut, după cum nu-mi place nici acum. De, chestie de gust!

Pentru vârful bradului ne-am cam ciondănit. Acolo nu ni s-au potrivit gusturile. Eu voiam ceva din sticlă, tu voiai o stea aurie din plastic. Plasticul ăla m-a scos din minți. Și-apoi... ce trebuia să alegi o stea? Nu eram eu steaua ta, care-ți lumina calea până departe? Știu, n-am uitat, mi-ai spus odată în glumă, că nu dă prea bine strălucirea mea, te cam eclipsez și-ți pălesc imaginea, mai ales în prezența colegilor, în societate. Că mare mai era societatea aia!  De, mofturi masculine, orgolii!

Până la urmă am cedat, te-am lăsat să acoperi vârful bradului cu steaua de plastic! Culoarea aurie ce-a mai dezamorsat situația, în rest... plasticul tot plastic rămânea.

Când am terminat de împodobit bradul, am privit mirați unul spre celălat, întrebându-ne, parcă, dacă e pe placul nostru. De, era la prima înfățișare. Ne cunoșteam atât de puțin, dar ne iubeam! Asta conta, iubirea! Bradul părea doar un pretext, o bucurie în plus.

Și cât de sărăcăcioasă era camera în care locuiam! Un pat, un șifonier cu două uși, o noptieră așezată în dreapta patului și-o masă în trei picioare. A, uitasem, și două  scaune: unul cu spetează, celălalt un taburet. Făceam cu rândul, pentru confort. Recunosc, voiai să pari un adevărat cavaler, așa cum nu văzusem decât în filme, și îmi cedai cu ușurință scaunul cu spetează.

Bucuroși de izbânda noastră, am stins becul care trona în mijlocul tavanului, becul acela care atârna de-o sârmă arcuită, apoi am dat drumul instalației. Era prima instalație pe care o cumpărasem și-o răsucisem pe toate părțile, pentru a ieși cât mai mult în evidență printre crengile bradului. Și ea, ca și globurile, avea multe beculețe, de toate culorile. Asta îmi plăcuse cel mai mult: culorile multicolore, mirajul lor care te fascina instantaneu.

-O, cât este de frumos! m-am auzit spunând, printre suspine.

Pe obrajii tineri, fără riduri, pete sau pistrui, s-au prelins două lacrimi. Eram fascinată, precum  ”fetița cu chibrituri” înainte de a-și da duhul! Era primul brad existent în viața mea de până atunci. Era bradul meu, minunata podoabă, plină de culoare a sărbătorilor de Crăciun! Bucuria la care râvnisem în fiecare iarnă, iar acum priveam extaziată, nevenindu-mi să cred că îmi aparținea cu desăvârșire.

Stăteam rezemată de colțul mesei, cu mâinile în jurul trupului firav și priveam. Priveam! Și se făcuse atâta liniște, încât crezusem că am rămas doar eu în cameră, eu și bradul. Nu, nu venise timpul! Am întors instinctiv capul și am văzut o siluetă în penumbra camerei. Mă priveai cum trăiesc bucuria, imensa bucurie a bradului împodobit.

-Ei, ce faci? am întrebat. Îți place minunea Ajunului?

Atunci te-ai apropiat de mine vulturește, m-ai cuprins de umeri și mi-ai șoptit la ureche:

- Nu bradul e minunea, ci tu! Apoi mi-ai sărutat obrajii, așa cum stăteai în spatele meu, continuând: Tu ești mai presus decât orice, bradul face parte din decor. Fără tine, el n-ar avea strălucire, oricâtă culoare ar fi în el!

Dintr-odată, am început să tremur. Nu știu de ce! Îmbrățișarea ta devenise vitală, fără tine n-aș fi fost eu, iar viața m-ar fi trăit după bunul ei plac.

-Ți-e frig? ai prins a întreba.

-Da..., nu știu..., am îngăimat eu. De bucurie, cred!

Puțin îngrijorat, m-ai luat în brațe și m-ai așezat în pat. M-ai acoperit cu trupul tău, trăgând peste mine un pled gros, singurul, de fapt, apoi ai încercat să-mi fricționezi mâinile, care păreau scoase dintre sloiuri de gheață.

-Ina, ce se întâmplă cu tine? se auzi glasul tău precipitat.

Și patul se mișca din cauza tremuratului meu!

-Latră câinii? m-am auzit întrebând, printre sughițuri.

-Nici vorbă, ai răspuns. Despre ce câini vorbești?

-Nimic, nimic, am îngăimat eu. Mi s-a părut!

Știu că mi-am revenit destul de repede. Fusese un episod urât din viața mea, primul din viața noastră de cuplu, iar în timpul în care ai mers să-mi faci un ceai, încercam să-mi revin. Nu reușeam! Trăiam o altă realitate, ciudată și dureroară realitate. Tu n-aveai de unde s-o cunoști, tu veneai din altă lume, lumea aceea pe care nu reușisem s-o ating vreodată, iar tu îndrăzniseși să mă iubești. Și cât de frumos mă iubeai! De multe ori îmi spuneai, printre șoaptele de amor, că sunt atât de simplă... Tocmai acea simplitate te-a apropiat de mine.

 ...Chinuindu-mă să-mi revin, vedeam ca prin ceață o fetiță tremurândă, pe lângă mama ei, mamă care se oprise să cumpere o crenguță de brad. Doar ce întinsese mâna spre-o ramură mai arătoasă, și-un polițist plin de zel o înhăță, strângând-o cu putere de braț. Strigătele lui înverșunate răsunau demențial:

- Ce faci, femeie, furi?

-Nu, nu, spuse mama plină de toată sfioșenia din lume, voiam doar s-o privesc, apoi s-o cumpăr fetei mele, dacă nu e prea scumpă. Atât pot anul acesta, la anul poate o fi mai mult!

-Hoațo! De-astea ca tine văd zilnic! urlă polițistul și mai înrăit. Lasă creanga și vino cu mine!

 Fără drept de apel, biata mamă era trasă și-mpinsă de omul legii, iar mama, la rândul ei, își trăgea după ea copila, ca pe-un cățel în lanț. Degeaba plâns, degeaba rugăminți, degeaba explicații.  Mama n-a fost ascultată de nimeni! Doar fetița, atât, copila aceea plăpândă și neajutorată, o auzea și-o înțelegea! Toată noaptea au stat în arestul Poliției. Hoața ieșise la furat, antrenându-și progenitura pentru mai târziu! Asta se voia! Asta era explicația polițienească!

În zorii zilei, când se îngâna ziua cu noaptea, un copil speriat și flămând își târa pașii prin cartierul plin de câini alături de mama sa. Scăpaseră din arestul Poliției. Mama nu închisese un ochi, iar fetiței îi sunau încă în minte țipetele și zbaterile femeii. Își strângea pe lângă trup biata mamă, nevinovată dar hărțuită pe nedrept, hăinuța sărăcăcioasă, rămasă fără nasturi, după o noapte de chin. Mergeau amândouă, pas la pas, trăgându-și anevoie picioarele și fără să rostească un cuvânt măcar, în lungul drum spre casă. Doar din când în când răsunau anemic sunetele sfâșietoare de durere scăpate fără voie din buzunarul peticit al inimii lor.

Ciudat este că, niciuna dintre ele, nici atunci și nici mai târziu, n-a mai amintit despre noaptea în care s-au zbătut sufletele lor! Nici măcar în treacăt. Totul fusese ferecat pentru a fi uitat. Până și eu începusem să cred în puterea uitării. Câtă naivitate! Și nu puteam crede că urâtul poate reînvia exact când lumea îți este mai dragă, când frumuseța te împresoară din toate părțile! Ce amestec hidos!

 Două experiențe, total diferite, se găsiseră ele să-și dea mâna în seara aceea plină de poveste! Fix în seara aceea miraculoasă, ornată cu globuri colorate și beteală argintie!

-Ina, ce s-a întîmplat? m-ai întrebat târziu în noapte, după ce m-am liniștit de-a binelea.

-Nimic, nimic, Iancule! Emoția a fost atât de mare, încât n-am rezistat. Înțelege, e primul meu brad de Crăciun!

Și-am adormit în brațele tale, suspinând de dragul tău și-al bradului împodobit! Cât de frumos m-ai iubit în noaptea aceea! Iar trupul meu plăpând părea pierdut printre brațele tale vânjoase! Dincolo de amorul în care ne scăldam, simțeam în tine marele și beneficul meu protector! N-aveam cum să nu te iubesc! Păream o răsfățată a sorții, uneori invidiată de femei, alteori privită cu interes de anumiți bărbați! Ce mai, dădusem lovitura în materie de iubire! Așa sunau multe voci, iar eu încercam să ignor mesajul lor. Știam că este efectul frustărilor, dar eu n-aveam timp și nici nu mă preocupau neajunsurile lor. Atunci, în vremea aceea, tu erai preocuparea mea, tu erai prioritatea, nu cei care jinduiau la fericirea noastră. 

Apoi, m-am trezit dimineață, iar patul era gol. Plecaseși! Sub brad, o cutie și-un plic. Nici nu știu când am coborât din așternutul cald, în care dăinuia mirosul tău. Venise Moș Crăciun! Eram nerăbdătoare să văd cât de generos fusese. Ce să spun, mai generos ca atunci n-a mai fost niciodată! Și-acum văd rândurile scrise cu cerneală mov: ”Să nu fii tristă! Încearcă să-ți refaci viața! Fă-o cât poți de repede! Nu lăsa timpul să te ucidă! Iartă-mă, Ina! Trebuie să mă însor cu fiica șefului meu, altminteri nu mai văd lumina zilei. Sunt forțat să fac acest lucru. Au apărut niște probleme din care nu mai pot ieși decât așa, căsătorindu-mă cu ea. Nu, nu e vorba despre vreun copil, despre vreo sarcină nedorită apărută în urma vreunei relații, așa cum s-ar crede, sau despre vreo iubire tăinuită. E cu totul altceva, ține de munca mea de cercetare, de orgoliul meu, de satisfacțiile profesionale spre care am tins întotdeauna. Mă văd nevoit să-mi sacrific iubirea pentru a merge mai departe. Unii vor să profite de invențiile mele și n-ar fi drept, atât îți pot spune. Iar tu știi cât timp și câtă muncă am investit! Iartă-mă, Ina! Nu-ți mai repet cât de mult te iubesc, fiindcă oricum nu m-ai crede, dar oportunitatea care mi s-a deschis n-o întâlnesc în fiecare zi! Și-apoi amenințările la care sunt supus zilnic..., nu mai spun! Trebuia s-aleg, și-am ales! Cine știe, eliberându-te, te-am salvat!”

Am simțit că pică cerul pe mine, iar pământul se desface în două și mă prăbușesc în hăul lui! Chiar nu știam încotro s-o apuc! Mă salvase! Auzi, mă salvase! Oare atât de bine ai știut să-ți joci rolul, încât să nu simt nici cea mai vagă intenție de-a mă părăsi? În brațele cui mă cuibărisem atâtea nopți și zile? Cine era acela care îmi jurase credință și iubire nemărginită? Amăgiri, Iancule, amăgiri! Vânzător de iluzii, asta ai fost! Iar eu, novice, le-am luat ca atare, crezând în tine orbește.

Și-am împăturit biletul, așezându-l la locul său, în cutie. Apoi am desfăcut darul. Fularul acela din mohair lila, moale și pufos, asemenea cutiei în care l-ai împachetat, îl am și-acum. Nu l-am purtat niciodată, dar nici nu l-am aruncat. Îl scot din aceeași cutie, an de an de Crăciun, și-l privesc. Știu, ai fi vrut să mi-l așezi chiar tu în jurul gâtului. N-ai avut timp, ai plecat prea repede! Ai fost chemat la apel și-ai răspuns prompt!

Și... mașina aceea care te-a lovit atât de nemilos peste un an, ce-a avut cu tine? Pentru cine erai atât de incomod? Cine voia să scape de tine? Tot șeful tău, care satisfăcuse moftul fiicei sale, ducând-o într-o relație surpriză, doar pentru faptul că din afacerea aceea ieșeau mulți bani?

Te caut și acum, Iancule! Deși au trecut zece ani, tot singură sunt. Unii spun că ai fi dispărut după accidentul acela stupid, dar că ești teafăr. Te-au urcat într-o mașină și dus ai fost!  Știu că într-o zi o să te întorci... Așa simt! Sigur ne vom întâlni!

*

- Iancule, Iancule.... tu ești?

-Ce ai, femeie? Nu-i niciun Iancu? Visezi? spuse un bărbat atins, în treacăt,  pe umăr, de către o femeie. Ferește-te, vine trenul!...

Un fular din mohair lila, moale și pufos, flutura între două linii de cale ferată...

Angela Burtea