Coborâse
toamna în cântec de struguri copți și pere aromate, aruncase în bătaia vântului
frunze arămii și strângea la piept stropi de ploaie, după care îi arunca la
întâmplare, exact în clipa în care brațele, prea încărcate, cedau sub presiunea
apei. Știam că e toamna mea (și-a lui), ca și celelalte de până atunci, dar niciuna
nu-mi păruse mai frumoasă ca aceasta! Îi simțeam belșugul, dar și strigătul,
lumina dar și întunericul, frumosul și amarul. Îi simțeam savoarea și-mbrățișam
trecerea fiecărei clipe, amintindu-mi de el.
Trăiam
încă la bloc, printre alei ciobite și betoane pestrițe. Începusem de ceva vreme
să-mi urăsc propria-mi existență doar pentru faptul că natura nu mai glăsuia ca
altădată, că mersul oamenilor era altul, că păsările cântau iar cântecul lor
părea distorsionat, că razele soarelui păreau veșnic supărate, că nimic nu mă
motiva să trăiesc ca tot omul ajuns la vârsta mea, așa cum făceau cei mai
mulți. Era lucrul care mă îngrozea cel mai tare: de ce să trăiesc după
canoanele mulțimii, de ce să-mi
împletesc anii după tiparele bătătorite de vreme, de ce?
Dece-urile
se adunaseră la ușa mea ca oile la muls, creierii păreau pulverizați, inima
bătea aiurea de parcă aș fi avut tarhicardie, mișcările îmi erau precipitate.
Normalul de odinioară fugise în bătaia sorții și căutam ca o bezmetică o cale
de ieșire, poate un alt normal. Mă
gândeam la un moment dat să nu devin depresivă, (boală la modă de altfel, mai
ales în rândul femeilor), tocmai din cauza proastei gestionări a fiecărei
situații ivite.
Și
m-am privit în oglindă, dintr-o necesitate umană! Sunt eu, chiar eu, cea imbatabilă, nu? Nebunie curată! Tremurul ușor al bărbiei, ochii
scăldați în apa morții, privirea difuză, toate la un loc m-au năucit,
speriindu-mă. Nu se poate, mi-am zis
într-o disperare totală, chiar nu se poate! Fă repede ceva, nu trebuie să te prăbușești,
ai încă mulți ani în față, trebuie să le dai o șansă, trăiește-i frumos!
Ce-am
făcut? Nu, nu mi-am tras două palme, deși era un mod generos de trezire la
realitate, dar nu iubeam agresivitatea. Atunci, mi-am băgat capul sub jetul de
apă. Bună deșteptare!
Viața nu
trebuie întreruptă, dacă nu i-a sosit ceasul! Îți place, nu-ți place, caută și
vei găsi! Resursele sunt inepuizabile, doar să vrei! I-auzeam vocea
molcomă, printre clipele de deznădejde, care treceau al naibii de greu. Nu știa
că, după amar de ani, rămăsese modelul
meu în tot si-n toate. Începusem să regret că, într-un timp îndepărtat, n-avusesem
curajul să-l urmez. M-a chinuit imaginea lui toată viața și-am luat-o adesea ca
pe-un blestem.
Imaturitate,
prostie, lașitate, incompetență feminină, teamă de necunoscut și de greu!
Așa numesc acum decizia mea de
odinioară, inteligență maximă atunci. Rahat! adaug acum. Măcar să fie turcesc,
vorba cuiva.
Și
l-am sunat! Tăia lemne, în creierul munților iarna venea mai repede decât la
mine și trebuia să-l găsească pregătit. A răspuns repede, mai repede decât mă
așteptam. O, ce bucurie! se auzi la
celălalt capăt. Am avut noroc, doar ce-am
oprit drujba, acum căram lemnele, altfel n-aș fi auzit sunetul telefonului.
Pe
moment, nu mai știam ce să spun. Practic, de ce sunasem? Tăia lemne, muncea,
iar eu mă smiorcăiam ca cioara-n laț! Eu n-aveam nevoie de lemne, alesesem
viața de oraș, apăsam pe-un buton și centrala pornea. Aveam să aflu că ziua urma să-i fie
încărcată, treabă multă, la curte nu se șomează. Nu-i timp de stat, iar pățania
greierului nu vrea s-o trăiască nimeni, mai ales el, care știa de la început la
ce căruță se înhămase.
Cum ai dormit?
am prins a-l întreba. Ce întrebare banală! mi-am zis imediat în sinea mea.
Culcat, pe spate, într-o parte, pe burtă, cum să doarmă, doar n-o fi cal să
doarmă în picioare! Mi s-a părut că
aseară erai puțin tristă! M-am tot gândit să nu te fi supărat eu cu ceva!
Și-așa am adormit, cu capul pe masa de lucru, gândindu-mă la tine! mi-a
răspuns cu aceeași voce blândă, inconfundabilă, pe care n-aveai cum să n-o
iubești…
Nu, nu, nu eram supărată, ți s-a
părut! m-am repezit a-i spune. Doar nu era să-i spun că
mă doare încă timpul trecut, că nimeni și nimic nu mi-a lecuit durerea, că și
acum, după atâția ani, tot la el e cheia, fiindcă eu am pierdut-o demult.
Spune-mi ceva,
i-am zis, gândindu-mă ca la un om bine organizat, pentru care timpul are altă
curgere decât a mea. Fără a se gândi prea mult, răspunsul lui m-a pus pe
picioare: Mi-e dor! Să fim aproape, chiar
dacă suntem departe!
Angela
Burtea
13
septembrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu