LA ADIO
după A.
Păunescu
Noi stăm pe-un munte de cenuşă
şi nu e punte spre 'napoi,
un gard de fier e, nici o uşă
nu se deschide între noi.
La vama viselor pierdute,
mai străluceşte-o dată, hai,
şi stinge-te apoi şi du-te
cu toate florile din rai.
De ce în cuvinte fastuoase
aş cizela aur nativ,
ai fost iubita mea frumoasă
şi te-am pierdut definitiv.
Am fost şi val şi diademă,
cu marea toată te-am iubit,
te-ai scufundat ca o sirenă
în taina unui asfințit.
Se sinucid pe plajă, încă,
în mine, scoicile, de dor,
izbindu-se țipând, de stâncă,
toți pescăruşii cad şi mor.
La ultima furtună adevărată
ştiam şi eu, ştiai şi tu,
că totul e ,, a fost odată",
prezent nu mai există, nu.
Apoi, la gară, la plecare,
n-am mai ştiut să rog, să țip,
şi ai plecat cu tot cu mare
şi cu castelul de nisip.
Speram că totul e o farsă,
un joc cumplit, dar totuşi joc
...şi e pustie plaja arsă
de lacrimă şi nenoroc.
Nici n-ai privit 'napoi, măcar,
ştiu că ai plâns pe drum într-una,
iubita mea de-o clipă doar,
iubita mea dintotdeauna.
Aş da cu dinamită-n ceruri
de aş putea ceva să schimb,
dar ai lăsat în urmă geruri
prin care singur să mă plimb.
Şi, de la gura mea la tine,
însuşi cuvântul va-ngheța,
tăcerea l-a făcut ruine,
pierduta mea, pierduta mea.
Pe țărmul sufletului ger
şi bezna naşte necuvinte,
s-a prăbuşit un colț de cer,
străina mea de azi 'nainte.
Ai fost un Cântec străveziu
dar n-ai putut nemărginire,
iubita mea de peste Jiu,
iubita mea din nemurire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu