Curaj pentru suferinţă şi împlinire.
„Cuvintele: fiinţe vii” – o postfaţă de Ion Popescu-Brădiceni –
Iată-l pe venerabilul poet Vasile Ponea „coborând pe pământul smereniei”. E o coborâre sofianică, transdescendentă producătoare de „gânduri, simţămite”, urmate de „reflecţii cu tentă”. Volumul de faţă are o filozofie ontologică încă plină de entuziasm estopsihologic, de „reverberaţii”. Discursul liric resuscitează „scumpe amintiri” stând, firesc, „în cumpănă” după vreo „constatare”, „vedenie”, după audiţia vreunei „simfonii a duhurilor” ca să fie de „învăţătură” în primeitate. Fragmentată postmodernist în eşantioane, cartea cea nouă a „destăinuitorului” Vasile Ponea permite eului auctorial să reflecteze asupra condiţiei umane în primul şi în primul rând. Iar acest eu-regent al unor meditaţii in nuce scurtcircuitate, nucleontice se postează confortabil într-o „democraţie” autentică, dublată de viziuni şi stări diafane, de visuri introspectate cu „străluminări” neoexpresioniste. Vasile Ponea este la ora asta şi în acest eon un poet viguros, idealist, metafizic, religios în buna tradiţie a rugăciunilor lui Tudor Arghezi, Ion Horea, Paul Aretzu, Varujan Vosganian, Petre Tănăsoaica ş.a. Invocarea lui Dumnezeu este transargheziană, însă Vasile Ponea vizează „măreţe construcţii de gând” din „realitate şi vis”. „Născut într-o grădină a Maicii Domnului”, cu propria singurătate îşi scrie memoriile, intrigat îndestul de copacii care „îşi risipesc poemele şi povestirile / îşi răsplătesc scriitorii cu mereu coli albe,/ iar sinceritatea poetului e închisă în călimară”. Primul indiciu semiozic ni-l dă renaturalizarea limbajului. Pe cel de-al doilea ni-l oferă „ ţinerea în poală” fie de către însuşi Dumnezeu fie de către bunica cea dragă. Dacă Euthanasius şi Ieronim mergeau la şcoala albinelor, copilul-naiv se duce cu îngerii la şcoală „în numele adevărului (cel sacru – subliniez prevăzător – n.m.), dreptăţii şi înţelepciunii”. Vasile Ponea are nişte ani de suferinţă întru perfecţionarea şi şlefuirea stilului său preponderent autoreferenţial şi îşi permite oricând să cuteze saltul în absolutul rostirilor esenţiale, căci – recunoaşte narcisic – e împins de cunoaşterea pură şi de străvezimea căii ultimilor revelaţii. Noul volum de versuri „Coborând pe pământul smereniei” reconfirmă un poet sigur pe uneltele sale, convins de densitatea poetică şi de varietatea controlată a tematicii, dar şi de tăietura precisă, cu transvazări de tradiţionalism recuperat, pe o treaptă superioară, în ev transmodernist. Aşa se face că poemele, concentrate dicţional, „cum zac între suflet şi trunchi, văd prin găurile din învelişul realităţii o altă realitate”. De fapt este meta- şi trans- realitatea reverberând ca pură poeticitate, sfredelind existenţa, „cu o emergenţă având o mare de înţelesuri”. Alteori realitatea zglobie, tot copil în poala bunicii (atenţie la simbolistica recipientului, a grotei, a locuirii intime, la Gilbert Durand – n.m.) o prelungea în vis. Sugestia trebuie decodată ca îndemn de recopilărire a dictului liric sub emblema jocului, a ludicului şi a aşteptării tainicului mister al creaţiei din nimic şi din orice, „dintr-un spaţiu de esenţe”. Poema „Cu mirază m ă veghează…” e o ars poetica memorabilă muzical-conceptuală, imanentă corpului transretoric, veghea din transcendent asigurând-o cealaltă jumătate a poetului: muza „cu aripa ei plăpândă/ încărcată inedit/ venind tocmai din zenit”. Modelul «Vasile Ponea» e totuşi un amestec inteligent de arghezianism-modernism interbelic şi neomodernism şaizecist care dă senzaţia de „vechime clasică” şi de luciditate cognitivistă de „sfântă bibliotecă” relecturată „cât spre-năuntru cât spre-afară/ spre culmea celor răstigniţi”. Întors supus în sine, Vasile Ponea e un homo transreligiosus şi un transumanist, care-şi petrece „existenţa-n poeme” în reculegere şi sub adierea respiraţiei lui Dumnezeu ca şi Adrian Alui Gheorghe. Categoric această c ărticică de seară şi miezonoptică are valoarea creionării chipului moral al unui lirozof de natură doctrinară crepusculară la întretăiere de milenii dar şi o alta futurologică, de elan spre alte orizonturi de transgresat cu „dorul de viaţă, mister, metaforă” (Reverberaţii) „cu gândul pentru rostuire, / din răcoarea văii, din bobii de rouă – întru dăinuire” („Mă strălucesc în verdele otăvii…”). Această strălucire e un element intrapo(i)etic: izvor al poemelor unele inspirate de marele folclor literar românesc – bazin inepuizabil de candori şi reverii, de melancolii şi iluminări rezistente la mode şi… curente estetice. Dar mai ales de sublim, gravitate etică, logică cugetătoare, metafore de înţelepciune, ori – de ce nu? – uneori de tentaţii… haijine ori ispite ale credinţei de neclintit, în contra societăţii din ce în ce mai profane, mai lipsită de „curaj pentru suferinţă şi împlinire”. Vasile Ponea cere muzei de ceremonie şi de ritual scriptoric „cuvinte de zidire”. E conştient că „trebuie să învăţăm misterul tăcerii”. Afirmă că „poetul are o alta încopciere în lume” şi sunt de acord ca dimpreună, poet şi critic, „să reechilibrăm cuvintele, căci sunt fiinţe vii”, să avem „o trăire metafizică curajoasă, / cu toată răspunderea pentru darurile lui Dumnezeu” dar şi pentru cele omeneşti: sensibilitate, bunătate, armonie, frumos, bunăvoinţă, chibzuinţă şi omenie”, toate convertite în lucrare „întărită prin limbă şi semeni” ca să treacă apoi în mult râvnitul limbaj al paradisului, „din dosul unui mare mit”. Opera poetică este pentru Vasile Ponea „o corabie a mântuirii” „de la univers la transunivers”, de la extaz la acţiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu