(proză scurtă)
Soneria din vestibulul Institutului anunţă sfârşitul prelegerilor şi toţi o
zbughiră care încotro. Eu, fiind cu buzunarele goale, stăteam şi-l aşteptam pe prietenul meu Mihai să-mi împrumute ceva parale pentru de-ale gurii.
Cu gândul la mâncare şi cu cinci lei împrumutaţi, mă urcai în troleibuz şi
plecai la cantina studenţească.
La o staţie auzii un glas cunoscut: „Pasageri, pregătiţi biletele pentru
control”. Era vocea lui Mihai. (Ţin să vă aduc la cunoştinţă că el lucra controlor la direcţia de
troleibuze. Acum îşi făcea datoria). Eu,
făcând blatul, stăteam fără grijă: doar Mihai controlează biletele şi... ce
vorbă mai poate să fie? Când ajunse
în dreptul meu, îi făcui cu ochiul şi-mi întoarsei indiferent privirile spre geam.
– Cetăţene, vă rog, biletul la control, auzii eu vocea cunoscută.
Speriat, mă uitai la Mihai al meu: „Ce, mă, nu mă cunoşti?”
– Cetăţene, biletul, sau amendă ...cinci lei!
Roşind şi mâhnit, îi aruncai ultimii lei, împrumutaţi chiar de la el însuşi.
Foamea îmi trecuse, în schimb gândul la datorie îmi stătea ca o piatră pe
inimă.
Trist şi îngândurat, am coborât din troleibuz şi am mers la cămin pe jos.
Cine-a zis, bine-a zis: controlorul la nevoie se cunoaşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu