Ion Cuzuioc
CADOUL
(proză
scurtă)
Şedeam aplecat asupra unui teanc de hârţoage. Pregăteam un răspuns pentru
minister şi-mi frământam minţile ce momente noi să introduc în informaţie,
ca să
nu se repete cu cele din anii precedenţi. Mari probleme nu-mi făceam, căci e
cunoscut faptul: iai un rând-două dintr-o informaţie, alte două-trei
din alta, mai faci referiri la unele directive, presori câteva cifre şi
răspunsul e gata. Probleme nu-mi făceam, dar cifrele le filtram cu atenţie:
nu cumva să fie vreo eroare, astfel te pomeneşti că mai eşti şi mistificator. Şi cum
stăteam eu aşa îngândurat, aud o voce cunoscută:
– Domnu' Ionescu, treceţi la telefon în camera de audienţe. Era vocea
secretarei directorului. Am bolmojit ceva sub nas: chipurile, cine mă sună la
telefonul şefului, că doar îl am pe al meu în birou? Dar m-am dus şi am luat receptorul.
– Noroc, amice! Ce, ai crezut că n-o să te găsesc?... Îţi sună Mişa Bulbuc...
Care Mişa? Ce, ai uitat?.. Broscoiu, mă, coleg de facultate. Ţi-ai adus aminte?
Eh, cui te are, c-ai să iei câmpii cu hârtiile
tale! Am venit la un seminar al învăţătorilor. Poate dai o fugă până în
centru? Caută şi tu un pretext şi vino să te văd. Am şi un cadou
pentru tine.
Mda. Eu nu-mi văd capul din hârtii, iar el îmi propune întâlnire. Şi şeful de vreo
patru ori a deschis uşa cabinetului şi mă întreabă: „N-ai terminat
încă?”. Până la urmă, i-am spus că trebuie să verific niște cifre la
biroul de statistică şi am plecat să-mi văd colegul, dacă n-a găsit altă zi să
vină la capitală.
– Măi, da tare te-ai mai subţiat la faţă. Ai slăbit cu totul. Probabil te
scarpini la spate prin burtă? mă ia Mişa peste picior şi-mi bagă
arătătorul în burtă. M-am gândit că aici, la oraş, numai cu cafea te
ţii şi, iată, ţi-am adus câte ceva să te întăreşti.
Colegul îmi înmânează o sacoşă grea şi dă să plece. Scuză, dar trebuie să
fug la seminar. Nu de alta, dar se face apelul. Am să-ţi mai telefonez... Scrie
şi tu, că noi la ţară citim totul!
Mişa îmi strânse mâna şi dispăru în mulţimea de pe stradă. Eu rămasei cu sacoşa
în mână. Plin de curiozitate, desfac sacoşa, dau hârtia la o parte şi...
cu-cu-ri-gu! Era un cocoş. Dau să-l acopăr cu hârtia, el, însă, mă ciupeşte de mână. Am
scos pălăria de pe cap şi am pus-o pe capul cocoşului. „Stai, unde te-ai pornit
cu
cocoşul? Îmi dau eu seama. La serviciu? Doamne sfinte, dovedeşte-le că
n-ai luat mită. Trebuie să-1 duc acasă tocmai în celălalt capăt al oraşului".
N-am avut încotro şi am coborât din troleibuz ca să opresc un taxi. Cât e cu taxiul
până acasă şi-napoi la serviciu?! O nimica toată. Acasă am închis cocoşul cu
tot cu sacoşă în camera de baie. „Vin de la serviciu şi mă ocup de el, m-am
gândit. Eh, ce bucurie o să aibă nevastă-mea!"
La serviciu am ticluit în fugă răspunsul. Şeful, fără să-1 mai citească, 1-a
semnat, căci nu e primul an când îi pregăteam scrisori, avea încredere în mine.
După lucru am trecut pe la magazinul de produse agricole. Orăşean, orăşean,
dar m-am gândit să iau şi ceva hrană pentru cocoş. Şi ce poţi să iei din
magazin? Grâu. Am cumpărat vreo două kilograme şi am venit acasă. Numai cum deschid uşa, îmi văd orătania de cocoş în hol. Dar parcă semăna
a cocoş? Din creastă până-n pinteni
era numai pudră. Am pus-o de mămăligă,
vine soţia şi face din mine cocoş. Trec în camera de baie şi-mi pun mâinile în cap. Cada găinăţată,
pudra, şamponul, săpunul – toate
împrăştiate pe jos. Mă uit la ceas. Peste
jumătate de oră vine soţia. Poate mai trece pe la vreun magazin şi se mai reţine. N-am stat mult pe
gânduri şi m-am apucat de făcut
ordine. Am rânduit pe policioară cosmetica şi am curăţat cu detergent cada. Strălucea de parcă era nouă. Mă uit din nou la ceas, iau cocoşul în braţe şi
mă aşez pe divan. Se aude soneria. Deschid. E soţia.
– Salut, puiule! îmi zâmbeşte nevasta. Cred că şi-a cumpărat vreo bluziţă sau
nişte pantofi şi mă ia cu zăhărelul. Să vezi minune! De-o jumătate de
an caut cizmuliţe şi abia azi am găsit, sunt cam scumpe, dar să nu-ţi faci
inimă rea, căci ţi-am luat şi ţie un fular de lână islandeză. Dar ce-i cu
cocoşul ista? Abia acum observă ea noul oaspete în casă. Nu cumva te-au dat afară
şi te-au transferat şef la ferma de păsări?
– Nu, dragă, îi răspund eu. A trecut pe la Chişinău un coleg de facultate şi
mi-a adus nişte nuci şi, iată, un cocoş. Poate facem răcituri din el?
Că le-am şi uitat gustul.
A căzut de acord, cu toate că până la sărbători era mai bine de o lună. Cu
cocoşul subsuoară am ieşit la balcon. Am găsit o ladă de lemn cu încălţăminte
veche de-a familiei. încălţămintea am îndesat-o într-un sac, iar sub ladă am
strecurat cocoşul. Apoi am adus o farfurioară cu apă, am aruncat o mână de boabe
de grâu şi privesc cum ciuguleşte şi bea apă cocoşul, ca la menajerie. Frumos cocoş, să
trăiască Bulbuc!
Seara, ca după un eveniment mare, plini de emoţii, ne-am dus la culcare.
Dormeam buştean cu toţii. Când, deodată, pe la orele cinci dimineaţa, unde se
aude din balcon: Cu-cu-ri-gu-u! Cu-cu-ri-gu-u! Era cocoşul meu. Aşa somnoros cum
eram, ies la balcon. Cocoşul cânta ca la sărbători. I-arunc nişte fărâmituri de pâine şi trec
în dormitor. Linişte. Am închis ochii şi simt că aţipesc. Am aţipit şi dorm
dulce, dulce ca dimineaţa.
O zguduitură în perete mă trezi şi pe mine, şi pe soţie. Am sărit din pat
ca la cutremur. Vecinii băteau în pereţi, în pod şi podea, iar cocoşul cânta în
balcon. Ies şi eu la balcon. De jur-împrejur – numai oameni. Vecinii de la balcon
strigau cât îi ţineau băierile:
– Da închide-i odată pliscul!... Unde-i poliţia?...
Am luat cocoşul şi am trecut din nou în dormitor. M-am culcat cu el în
braţe, strângându-i cu mâna pliscul.
Dimineaţa, după ce-mi petrecusem copiii la şcoală, soţia la lucru, după ce
socotisem că şi vecinii au ieşit din bloc, m-am îmbrăcat şi am plecat la serviciu.
Cocoşul a rămas sub ladă la balcon. Să cânte, totuna nu-1 aude nimeni.
„Bine, dar ce mă fac eu mâine dimineaţă?”, mi-am dat seama şi m-am gândit la
această problemă toată ziua. Mai bine făceam vreo zece scrisori la minister decât
mă gândeam la cocoş. Pe la prânz îmi sună soţia.
– Puiule! aşa începe vorba soţia mea de când o ştiu.
Mi-a telefonat Glicheria Săndăluţă,
am stat cu ea într-o cameră la cămin.
Ţi-aduci aminte? Păi cum, de fiecare dată o trimiteai la film când veneai la mine la cămin! Ţi-ai adus
aminte? Aşa ceva nu se uită, zici?
Apoi, iată, Glicheria cu Manoil al ei ne invită diseară în ospeţie.
Sărbătoresc zece ani de la căsătorie. De cadou
să n-ai grijă, trec pe la magazin şi găsesc ceva.
Când am auzit de cadou, parcă m-a lovit cineva cu mărul
în cap. Îmi venise şi mie ideea ca lui Newton.
– Stai, nu
pune receptorul, îi zic soţiei. Poate le dăruim cocoşul? Un cadou original. Dar din dar se face rai! Ce zici? De acord! Aşa am şi crezut. Deci, mă aştepţi la
serviciu, căci trec şi te iau.
M-am ridicat de la masă şi am bătut cu toată puterea din palme: Bravo Mişule!
Vai, ce-o să se mai bucure Săndăluţă. Aşa cadou nu primeşti în toată ziua. O
surpriză minunată! O să mă pomenească toată viaţa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu