ION CUZUIOC -R.MOLDOVA - LA DORINȚĂ (proză scurtă)

  Ion CUZUIOC

LA DORINŢĂ...

(proză scurtă)

Pe linia locală de radiorecepţie a uzinei a răsunat asurzitor următorul anunţ, care s-a făcut auzit în toate secţiile şi sălile încăperii: „Brigadierul secţiei de mecanică Amurțitu să se prezinte de urgenţă la comitetul sindical”.

– A făcut ceva, a murmurat cineva.

– Nu se poate, a ripostat un altul, adăugând: El aici se bucură de mari onoruri.

– Iarăşi nu-mi dau pace să lucrez, s-a revoltat însuşi Amurțitu, dar şi-a scos halatul şi încetişor a început să urce la etajul doi, unde se afla comitetul sindical.

– Pe cine văd! şi-a desfăcut braţele preşedintele sindicatelor, Vasile Vulpoiu. Unii de zece ori pe zi bat la uşa mea, dar d-voastră, domnule Amurțitu, numai la sărbători, dar şi atunci doar când vă invităm. Nu vreţi să ne recunoaşteţi sau altceva e la mijloc? a clipit şiret din ochi preşedintele.

– Ce s-a întâmplat? A întrebat sec invitatul. Am mult de lucru.

– Dar dumneavoastră nu vă grăbiţi, domnule Amurțitu. Eu v-am invitat să rezolvăm o chestiune delicată, care e în folosul d-voastră.

– Să nu lungim vorba.

– Să nu lungim vorba, spuneţi d-voastră. Ei bine, fie şi aşa, a acceptat preşedintele. Iaca, peste câteva zile primim o casă nouă de locuit cu nouă etaje. Vă închipuiţi ce sărbătoare va fi pentru uzina noastră! Acuma-i de trăit şi de muncit fără nici o grijă. Da-a, ca acum îmi amintesc, cu toate că a trecut cam multişor timp de atunci, când am primit ordinul de repartiţie a spaţiului locativ, alergam prin ogradă şi cântam de bucurie ca un băieţel. Dar când a fost aceasta! Anii trec şi noi îmbătrânim, domnule Amurțitu. Dar la ce ne-am oprit? s-a dezmeticit Vasile Vulpoiu.

–... peste câteva zile primim o nouă casă de locuit.

– Da, da. Exact. Peste câteva zile primim o nouă casă de locuit. Dar repartizarea locuinţelor trebuie făcută astăzi. Comitetul executiv ne presează. înţelegeţi?

– Ei şi ce? a bolmojit dl Amurțitu.

– Cum, ei şi ce? s-a mirat preşedintele. D-voastră sunteţi printre primii care stau la rând. Iată că am hotărât ca d-voastră, fruntaş în producţie, veteran al muncii şi tată cu mulţi copii, să vă dăm posibilitatea de a alege etajul dorit.

– Dacă e după dorinţă, atunci se poate etajul doi, se învoi dl Amurțitu.

– Etajul doi nu se poate, îl avertiză dl Vulpoiu. Etajul doi e rezerva directorului. A ordonat să nu fie atinsă.

– Ei bine, bine, fie etajul trei.

– Trei, trei... Ce-i cu etajul trei? se afundă în hârţoagele sale preşedintele... Trei, din păcate, tot nu se poate. Înţelegeţi, Mişu, oricum ar fi, dar e pentru şoferul directorului general care mai are şi un copil mic.

Altul ziceţi? Atunci al patrulea.

Ei, domnule Amurțitu, D-voastră mă uimiţi. Ce, nu-1 cunoaşteţi pe inginerul-şef? Mai mult de jumătate de an ne previne că numai etajul patru... să-i repartizăm.

– Dar al cincilea?

–Etajul cinci e mijlocul de aur al clădirii, dle Amurțitu, şi eu i-am promis ginerelui meu încă din anul trecut de ziua nunţii. Da d-voastră trebuie să-1 cunoaşteţi, el lucrează în secţia de comerţ...

– Înţeleg, înţeleg, a dat din cap dl Amurțitu. Atunci daţi-mi la etajul şase.

– Ferească Domnul! Etajele şase şi şapte sunt rezervate pentru tinerii specialişti. Cât îi aşteptăm, dar ei nici nu vor să stea de vorbă cu noi, până nu le rezolvăm problemele locative.

– Ei bine, dar care altul? s-a mirat dl Amurțitu.

– Care, care? Da primul, da al nouălea... Care doriţi acela şi luaţi-1. D-voastră sunteţi om stimat aici, fruntaş în producţie, veteran. Poftim. Orice etaj, după dorinţă – primul sau al nouălea...