Am rugat Gândul să plece
de Maria Tomița Corini
Numai cât venise bezmeticul din
rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea
neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două
sub picioarele sale.
Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să
plece, îmi făcuse capul căt o tolbă, nu
stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde
stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea
involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că
mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe
fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce
marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul
televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe
brațul stâng, care mereu e grăbit cu două-trei minute special ca să nu întârzii
niciodată spre unde îmi va fi destinată pornirea. Nebunul de Gând, mă impunea să iau telefonul... apoi îmi punea pixul în mână ca să mai
scriu despre ceva care stătea rătăcit prin ungherele sale. Nici una, nici două,
mi se zvârcolea ca să mă ducă acasă, la copii sau...la bătrânica din odaia
celaltă. Of, nu mai știam ce vroia Gândul, mergea prin mintea
mea cu pași înmiiți, făcându-se
simțiți de-a binelea...
Doamne, mă întrebam cum de reușeam să mă țin de umbra
lui? Uneori era împosibil, ba mă așeaza, mă ridica, mă cuprindea, mă facea să plâng, să râd, să alerg, ba chiar să și dansez la
venirea unei melodii, aici, în această casă străină, între patru pereți. Avea grijă Gândul, ca nu
cumva să uit tradiția dansului românesc. Și să vezi ce dans făceam, așa mai
nebunesc, că doar nu erau ochii nimănui în preajmă, așa că să... ”mișcarea
zilnică, cel puțin treizeci de minute, face bine sănătății.” Doamne să mă fi
văzut cineva, ar fi zis că sunt nebună... Ba nuuu, nu mă interesa ce ar fi spus
cineva despre ceea ce ar fi văzut, știu doar una și bună, singurătatea nu
divulgă niciodată secretele stăpânei, sunt sigură de aceasta. Mă oprisem, îmi sălta pieptul,
respirația îmi era pusă pe roate, zece minute de zbânțuială,
îți poți imagina? Tocmai zece, dar era suficient pentru ziua dată, celelalte
rămâneau a fi recuperate în altă zi,
doar nimănui nu trebuiea să explic câte minute făcusem și câte îmi mai rămase.
Îmi lăsasem corpul, să cadă, ca și o cârpă, pe scaunul de
alături, respirața fugară împingea
coșul pieptului, ochii cuprinse minutarul, secundarul rămânea în urma bătăilor
de inimă...
Un zgomot spulberă Gândul și
oboseală, se părea că și respirația asculta mișcarea ce venea de după ușa ce
căscase gura cât o avea de mare. Erau stăpânii... Mirosul plăcut a bucatelor
ademenise interesul lor...
Doamne e
foarte puțin ceea ce reușesc să descriu din activitatea Gândului,
comportarea lui față de mine în
fiecare zi. Dacă aș reuși să-i redau toate mișcările sale,
aș fi o microfază din viteza luminii, dar uite că rămân să fiu om, acea
pământeană, cu bunul simț de-a
executa toate poruncile lui. Nu e secret, mi se întâmplă să mă mai supăr pe
neastâmpăratul și nesimțitul ăsta de Gând. Deseori îl rog și mă-nchin în fața lui până
la pământ, îl implor să iasă, să plece, să mă lase în pace, ducă-se unde vrea,
dar el, netrebnicul face ce face și tot la mine se întoarce. E știut, este al meu și
deaceea își găsește limitele,
trezindu-se uneori, fiind foarte atent cu mine...
Gândul meu, tu ești al meu, ce m-aș
face fără tine? Aș fi seacă ca neghina, uite îți întind și mâna, haide vino!
Gând ”ciuntit”, nebun, netrebnic, te iubesc la infinit!
15 august 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu