Îmi aduc aminte ...
Îmi aduc aminte de
copilăria mea,
De dealuri, de
pădure– cum colindam prin ea,
Îmi aduc aminte de
timpul săltăreț
Când dormeam în
otavă, pe podul din coteț,
Îmi aduc aminte de
*tâna ce sta în tindă
Cu-a ei gânduri
colindând departe, privind un cui în grindă,
Îmi aduc aminte de
moşul ce-mi spunea:
,, Copile fii
cuminte, c-ai să devii o stea ! “
Îmi amintesc de frunzele
ce pluteau pe lac,
De ciutele ce
se-adăpau privindu-mă ce fac,
Îmi aduc aminte de
clipele trăite
În cimitir păşind
printre morminte,
Îmi aduc aminte cît
de hoinar eram
Când prin pâraie şi
văgăuni umblam,
Singur cu mintea-mi
de copil
Un visător ce nu
conta că e umil,
Îmi amintesc de
şansa copilăriei mele
De-a colinda cu sufletul
printre stele,
Îmi aduc aminte ce
visător eram
Un zburător al timpului
kantian!
Îmi aduc aminte de
Halaşteul meu
Când hoinăream prin
ierburi, simţind că sunt un zeu !
Îmi amintesc de tata ce-mi spunea:
,, Copile să nu mă
minți, c-ai să devii cineva !”
Îmi aduceam aminte
de gândurile mele
De-a trăi veșnic
printre stele!
Îmi aduc
aminte de cărţile citite,
Proust,
Dostoievski…, de cuvintele vrăjite
A celor ce
spun cu adevărat ceva
Un Platon, un
Socrate – vorbind pe limba sa.
Îmi aduc
aminte cum colindam departe
Prin cărțile
citite în clipele deșarte,
Îmi aduceam
aminte de Cioran, Nietzsche, Kant,
Pe Hegel cel
citisem într-un loc vacant!
Îmi amintesc
de basme, poezii,
Când încercam
să scriu ale mele fantezii,
Povesteam cu
timpul să mă lase-n pace!
Era prea veloce,
prea dibace!
Îmi aduceam
aminte de foșnetul pădurii
Ce fiori aduce
în împăcarea urii!
Îmi aduceam
aminte când eram supărat
O tăcere mută
în suflet s-a implantat!
Îmi aduc
aminte de timpul zburător
De lampa cu
petrol, atârnată în pridvor,
Când noaptea meditam
întruna
S-alung din
mine minciuna!
Îmi aduc
amnite de copilăria mea
Un paradis
ce-n veci nu-l voi uita.
Îmi amintesc
de foşnetul ierbii
Aşa cum în
tăcere păşteau în noapte cerbii.
Îmi aduc
aminte de clipele trăite
La lăsarea
serii pășind printre morminte,
Îmi aduc
aminte de Covrișorul meu
Un paradis al
vieții, al morții, căci e greu
Să suferi,
fiind în căutarea unui sens
Dar totul,
parcă, era invers!
O lume a
uitării, a dragostei de sine,
Când cauți, ca
s-o găsești în tine!
Îmi aduc
aminte de prieteni, de vecini,
De-o lume
trecătoare, cu miere şi venin!
Şi-mi mai aduc
aminte de câinele ce latră
De focul
care-ardea molcom în vechea vatră,
Când bunica
îmi spunea poveşti
Despre
orânduirea lucrărilor cereşti,
Şi-mi povestea
de copii, de cei vecini cu noi,
De tânul** ce
pierise în război,
Plângând cu
faţa prinsă-n mâini,
Îmi amintea
întruna de viaţa ei cu spini,
De tânul ce
făcea horinca
În Halaşteu,
ascuns în văi de frica,
Hortiştilor
ce-adesea răscoleau
Umila locuinţă
a celor care n-au.
Era ca un sunet
al vieții și al morțți,
S-auzi de
copil mersul viu al sorții!
Vedeam
plângând un paltin, o mamă ce se-nchină,
Un univers al
groazei, a celor ce în tină
Îşi duc cu
greu viaţa, singuri şi umili,
Dar în ei au
rămas c-un suflet de copil!
Îmi aduceam aminte
de bătrânii din sat
Când dimineaţa
ieşeau cu plugul la arat
Îmi aduceam
aminte de coasa care taie,
De foşnetul
naturii când adunam eu, paie…
Eram copil
atuncea, dar viața ce era?
Un amalgam de vise în fantezia mea,
Eram mereu departe
..., un călător astral,
Colindam prin umbre,
cuprins de val,
De a pleca prin vise,
în șumea cu culori,
Ce-i dau
vieții-binele, gândurilor-fiori!
Îmi aduceam aminte de
pomii din grădină
De iarba ce cădea când
coasa era plină de tină,
Îmi aduceam aminte ce
imaginații aveam
Când în brazdă cu
frații stăteam,
Eram mereu în urmă, că
timpul ne presa,
De parcă, iarba în
veci nu se termina!
Aşa era
atuncea – un paradis al vieţii
Când te
trezeai în zorii dimineţii,
Cu coasa în
spinare, mergeam tăcuţi la câmp,
În şir schimbând
o vorbă, treceam peste un dâmb,
Şi coboram la
vale, iar cântecul naturii
Ne aducea
nobleţe. Mergând prin dosul şurii.
Acolo unde
luna s-ascunde după un deal
Şi-un altul
răsărea asemeni unui val…
Apoi cu
înserarea, ne întorceam acasă
Tâna ne
aştepta cu mâncare pe masă!
Îmi plăcea
adesea să stau în colțul șurii,
Făcându-mi introspecția,
să alung din mine furii,
O zi se
închidea încet în urma mea,
Copil am fost
atuncea copil voi rămânea!
Îmi aduceam
aminte, răsfoiam reviste,
Și-un amalgan
de gânduri îmi apăreau triste,
Când citeam
povești despre iubiri
Nu îmi ieșeam
niciodată din firi!
Îmi aduceam
aminte, trăiam în personaje,
Mi s-arăta un
Goethe cu Faust, Aristotel
Cu limba
ascuțită, dând etica model,
De a intra în
sfera sincerității absolute
Și mă trezeam
în albii de Dumnezeu cerute!
Sub pernă îmi
era cartea sau o găseam sub mine
Când adormeam
citind alegorii divine!
Sufeream
alături de sfinți și împărați,
De toți cei
care erau mereu înșelați,
Cărțile îți
lasă o parte din viața lor
Când le
citești seara în pridvor.
Îți lasă
sentimente, iubire, sensibilitate,
Colindând cu
personajele printre astre!
Un Andersen cu
inima deschisă
Îți lasă peste
timp o ușă mereu închisă!
Pentru că te
adoarme în povești
Dând fantezie
minții cu visurile cerești!
Un timp al
rebeliunii ce te-adoarme în visare
De ați
controla ușa de la intrare!
Ți-e frică să
stai noaptea cu sacrele povești
Personajele
ți-apar pe la fereștri!
Și-n fantezia
minții te joci cu ele în gând,
Trecând peste
idei, devii, apoi plăpând.
Când îl citeam
pe Eminescu, trăiam în lumea lor,
Simțeam că
sunt un visător.
În albia
fantezii pure
Mereu se vor
naște personaje dure,
Care vor lupta
pentru bine și dreptate,
Cucerând
tărâmuri noi prin fapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu