Ion
Cuzuioc
SONERIA
(proză
scurtă)
Demult visam să am o sonerie bună. Dar, să fiu bine înţeles, nu una obişnuită de
care întâlneşti în toate apartamentele când se dau în exploatare
clădirile de locuit. Când am intrat pentru prima dată în apartament, nici nu mă puteam
obişnui cu soneria, mai bine zis, cu sunetul ei. Când suna cineva la uşă, mi se părea că s-a
ridicat cineva cu maşina sau cu motocicleta la etaj şi claxonează din
toate puterile. Mi se spărgeau timpanele urechilor. Şi mai trist era când
făceam patul de culcare. Mă şi temeam să mă culc, dar mite să mai dorm. lat-aşa,
dintr-o nimica toată îţi poţi epuiza nervii în zadar şi într-o bună zi te poţi pomeni cu
nervii zdruncinaţi. La serviciu le povesteam colegilor de birou ghinionul cu
soneria, iar ei îmi propuneau să rămân pe noapte să dorm în birou. Asta-mi mai
rămânea, să înnoptez la serviciu, ca mai apoi să dau explicaţii şefilor de ce dorm la birou sau, şi mai trist, că
dorm noaptea sau ziua – încearcă şi explică. Un tată tânăr mi-a sugerat o idee ceva mai aproape de
realitate. Să închei pe butonul soneriei un mic anunţ: „În casă avem
copil mic. Sunaţi scurt, o singură dată". M-am gândit şi la
această variantă, dar, până la urmă, am fost nevoit să mă dezic de
ea. De unde copil, dacă eu nici nu eram căsătorit. Ş-apoi cine nu
ştie că-s flăcău-cuc în apartament. Cine o să vină la mine şi o să citească
anunţul, îmi imaginez eu, va pufni în râs şi va suna la uşă încontinuu. Nu! Nu merge
nici această variantă. Unde mai poţi garanta că nu mi-a merge vestea la serviciu de
tată fără familie. Atâta îmi mai trebuia, c-apoi nu mai văd
însurătoare, cât neam şi pururea.
— Ce-ţi frămânţi
minţile cu soneria ceea? se revoltă un alt coleg. Rupe-o la naiba. Parcă părinţii tăi sau ai mei au
avut sonerie la ţară?
— N-au avut! se
repezi cu vorba o codăncuţă de la masa vecină. Şi nici nu le trebuia, că
era destul să te apropii de poartă, că să vezi ce lătrat ieşea din gura
câinelui. Mai bună sonerie nici că-ţi trebuia.
Am refuzat şi această variantă. De refuzat, însă, îi
uşor, dar trebuia să
întreprind ceva. Mai mult nu puteam răbda. Mă asaltau
cu sunete prietenii şi vecinii, lucrătorii de la serviciul de exploatare a locuinţelor, chiar şi învăţătorii de
la şcoală, care mă întrebau câţi copii am şi dacă au anii de şcoală.
Într-un cuvânt, sunau la uşă şi cu interes
de serviciu, şi cu interes personal, ca la casa unui flăcău.
– Pune-ţi clopoţel la uşă. Ai?! Ce zici? îmi propuse un alt coleg de
serviciu.
Toţi s-au uitat miraţi unul la altul. într-adevăr, o idee
originală. O plăcere s-auzi clinchet de clopoţel. Ai asculta sunetul şi ai deschide cu
plăcere toată ziua uşa. Dar când m-am gândit că trebuie să decuplez soneria, să
izolez firele electrice, să fac gaură în uşă, să caut clopoţel şi să-1
agăţ de un cui, care numai împuşcat poate intra în peretele de beton, mai în scurt,
nevoie mare, m-am dezis şi de această variantă. Nu-mi rămânea
decât să vin acasă, să
deschid uşa, să iau un scaun şi să şed pe el în hol, aşteptând să vină cineva la mine.
— Ce vă faceţi
atâtea probleme? se ridică de la masa din colţul biroului o femeie, care,
fiind concentrată cu împletitul unei mănuşi, nu se încadrase până acum în
discuţia noastră. Eu propun, zise ea, îndreptându-se spre mine, să faci o mică
sindrofie,
adică intrare în casă. Pregăteşti o gustărică, două, mai găseşti şi ceva
răcoritoare, ne inviţi la inaugurarea locuinţei, iar noi îţi facem
cadou o altă sonerie.
— Că bine zici!
susţinură într-o voce colegii. Unde-ai fost mai înainte?
— Cap de femeie să
ai, iar noi ne frământăm aici creierii de-o jumătate de zi, recunoscu un
bărbat.
— Aşa să rămână,
continuară colegii. Fă pregătirile şi aşteaptă-ne sâmbătă seara.
Am rupt cuiul, m-am gândit eu. Uşor de zis: o gustărică, două, ceva
răcoritoare... Dacă faci masă, apoi faci, dacă nu – nici nu invita
colegii, am conchis eu. Sigur, trebuia să fac. Toată lumea face, iar
eu, ce-s mai deocheat ca alţii? Să zică cineva că sunt zgârcit? Nu! M-a costa cât
m-a costa, dar de făcut masă am să fac, am hotărât eu.
Am venit acasă, iar în cap îmi roiau mii de gânduri. În
fugă am înfulecat un crenvurşt rece din frigider, am băut o sticlă de chefir şi m-am
pus pe treabă. Mai întâi de toate trebuia să alcătuiesc meniul. Am socotit cam
la vreo şaisprezece persoane. Ce-i drept, la început figurau în listă doar şapte
persoane, dar mi-am făcut socoteală şi am mai adăugat câteva. Pe şeful secţiei să nu-1
inviţi, nu-i frumos. L-am inclus şi pe el. Pe preşedintele comitetului
sindical – la fel, căci a pus un cuvânt de bine la repartizarea
locuinţei. Dar dacă-1 invit pe dumnealui, trebuie să-1 invit şi pe
preşedintele comisiei pentru locuinţe şi trai, căci de la dânsul au
pornit toate. Şi i-am inclus şi pe dumnealor în listă. Aveam nouă. N-am uitat nici de şeful garajului,
căci, sărmanul, personal a condus maşina şi
m-a ajutat să-mi duc lucrurile de la
gazdă la noua locuinţă. Mi-am adus aminte şi de Vasile Untură, tot flăcău tomnatic ca şi mine, care îmi era companion de
teatru, cinematograf şi dansuri. Ce-i drept, dumnealui locuia încă la gazdă, şefii, însă, i-au promis:
cum se însoară, primeşte la mână
cheile de la apartament.
La cifra unsprezece m-am oprit, dar după ce-am împrumutat
o masă, câteva scaune şi
nişte tacâmuri de la vecini, m-am văzut
obligat să-i invit şi pe ei: soţii cu nevestele şi o bunicuţă. Şi iată c-aveam la număr şaisprezece. La cele
şaisprezece persoane, inclusiv eu, mai poate veni cineva nepoftit, deci trebuie mâncare nu glumă. Aşadar, meniul. Am
început cu pâinea. Zece franzele,
cred, o să ajungă. Salată din roşii şi castraveţi,
brânză de oi cu ceapă verde şi ridiche, peşte afumat cu măsline am rânduit la gustare rece. La mâncare
caldă – sarmale şi cartofi prăjiţi cu carne de miel, iar la
desert cireşe şi tort, am înşirat pe hârtie lista de bucate. Am ţinut cont
şi de apă dulce şi minerală, de şampanie şi vin sec, de toate, până şi de sare,
piper, hrean, muştar şi alte condimente. Am întocmit un meniu chiar ca
pentru o nuntă. Să mă pomenească colegii, să ştie vecinii cine-s eu.
A doua zi dis-de-dimineaţă am luat o geantă mare şi am făcut o raită prin
târg şi pe la magazine după cumpărături. Am umplut geanta cu carne,
ouă, unt, brânză, măsline, peşte afumat, roşii şi castraveţi, ridiche, ceapă,
varză, ardei, pătrunjel, mărar, piper şi sare, abia o ţineam în mână. Mi
se rupeau mâinile, dar aşa duceam geanta, dă, mă rog, fac sindrofie în casă nouă.
Pâinea, smântâna, cireşele şi tortul le-am lăsat pentru ultima zi, să fie proaspete.
Văzându-mă ajuns acasă, am repartizat produsele în frigider şi am zbughit-o la
serviciu.
La serviciu le-am destăinuit colegilor că se aşteaptă o masă
bună
pe sâmbătă, iar şeful secţiei, auzind de intenţiile mele, mi-a spus să nu
vin a doua zi la lucru şi să-mi caut de treburile casnice.
Ca să nu plictisesc cititorul, n-am să vă mai povestesc
cum am pregătit bucatele. Lăsaţi-o pe conştiinţa mea, căci anii de studenţie şi
viaţa de holtei m-au învăţat să pregătesc şi cartofi prăjiţi, şi
sarmale, şi salate, şi borş, şi multe, multe alte bucate gustoase. Sâmbătă dimineaţa a venit
prietenul meu Vasile Untură, care m-a ajutat să aranjez masa. Am întins o masă frumoasă şi bogată cu de toate celea. Aşteptam
numai să vină oaspeţii. La ora
fixată au început să vină. Mai întâi veniră şeful secţiei şi şeful
garajului, apoi se arătară şi ceilalţi colegi de serviciu, după ei şi vecinii de la scară.
S-au aşezat cu toţii la masă. Bucatele le-au plăcut, căci se auzea numai
zângănitul furculiţelor şi cuţitelor, mişcările fălcilor. Maxilarele îşi
făceau datoria lor. După ce s-a servit câte un pahar-două de şampanie, oaspeţii s-au
încălzit niţel şi au început să-şi dea rândul la toasturi. S-au rostit
toasturi după toasturi şi toate erau adresate mie şi locuinţei mele. Iar şeful secţiei
chiar mi-a spus-o pe şleau, că dacă mă însor, pe dată iese la pensie
şi-mi cedează fotoliul. Preşedintele comitetului sindical fu şi mai darnic:
dacă fac acest lucru, adică mă însor, îmi dă apartament cu două odăi şi
bilet de odihnă la munte. Vecinii mi-au mărturisit c-ar dori mai bine să audă
un plâns de copil decât muzică simfonică la miezul nopţii. I-am ascultat pe toţi şi le-am
promis că voi fi cuminte şi voi ţine cont de dorinţele şi urările lor.
Când
să se servească la sfârşit cafeaua şi tortul, se ridică femeia care-şi terminase de împletit mănuşa la
serviciu şi mă rugă să închid ochii.
Plin de curiozitate i-am închis puternic, aşteptând surpriza. O linişte profundă, apoi din hol se auzi
un ciripit de păsărică. Am deschis
ochii, şi ce să văd? O sonerie-privighetoare. Le-am mulţumit din toată inima oaspeţilor pentru cadoul frumos şi le-am spus că voi fi nespus de bucuros să-i
văd mai des, sunând din „privighetoare" la uşa casei mele. Au plecat cu
toţii mulţumiţi pentru masa oferită.
Iar eu vin seara acasă şi aştept să-mi cânte „privighetoarea". Aştept oaspeţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu