VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - VERSURI

SPRE ADÂNC

Iubita mea, să coborâm în şoapte

într-n tărâm albastru, suveran

la vama dintre vis şi noapte,

să-ntârziem îmbrățişați un an.

Vor naşte munții viscoliri grozave,

se va lăsa înghețul în Parâng,

că suntem doi sub stelele bolnave

din ochii care cu lumină plâng.

Cât țin timona visurilor tale

capitulează orice uragan,

vom poposi pe un munte de petale

de flori de mină-n portul subteran.

Ajunşi în templul focului cel veşnic,

putem nunti ca zeii cei păgâni,

ne dăruie vulcanii straşnic sfeşnic

şi pat de nuntă stratul de cărbuni.

Şi tineri, şi frumoşi, şi puşi pe fapte,

spre a nu fi pustiu prin galerii,

ne vom iubi frenetic zi şi noapte

şi vom avea un munte de copii.

Vor naşte munții viscoliri şi ceață,

se va lăsa înghețul în Parâng,

dar vom trăi în doi aceeaşi viață,

de orbi stelari ce cu lumină plâng.

COCOR LÂNGĂ INFINIT ☆☆☆

Pământul, stea pedestră pătată de noroaie,

fragil e armistițiul între îngheț şi sevă,

îl rupe primăvara şi dă asalt cu ploaie,

pe câmpuri, ghioceii erau deja în grevă.

Plutesc în aer tandre miresme selenare,

au înflorit voltaic toți mugurii, de dor,

livezile iubirii nu mă încap de soare

şi locuiesc, iubito, un țipăt de cocor.

Mă fluieră din gara destinului marfarul

cu care-mi port prin lume lumina din priviri,

revin cu înflorirea, m-ai câştigat cu zarul

care închide drumul zăpezilor subțiri.

Mă reîntorc mai altul, venind din din depărtarea

atâtor gânduri triste cu îndoiala-n uşi,

aruncă-mi din bagaje Sahara, lasă-mi marea

şi poarta veşniciei deschisă de Brâncuşi.

☆

Şi-a fost o primăvară fantastică... la Masa

Tăcerilor eterne am râs şi te-am iubit,

apoi, o vară-ntreagă am tot zidit la casa

vremelniciei noastre, frânturi de infinit.

Ne străjuia Coloana Înaltului, amar,

cu vise derizorii, ai fost ca un pendul

oprit la miezul nopții spre cruce şi altar

şi, când au venit zorii nu m-ai iubit destul.

Un pumn de vorbe goale în vid ne-a zăvorât,

cuvinte - paşapoarte cu vize spre infern - 

şi colindăm peronul acestui vis urât,

vai, gara fericirii plecase cu alt tren.

La poarta ruginită a toamnei, tristă Evă,

foşneşte jalnic vântul ce-a-ncoronat stafii,

am stat cu greu în calea zăpezilor, în grevă,

adio, viscoleşte-n livezile pustii.

Mă fluieră din gara destinului marfarul

şi pleacă spre uitare cocorul, aiurând,

adio deci, iubito, azi m-ai pierdut cu zarul

care deschide uşa zăpezilor în gând.

Foto:internet

ULTIMELE CLIPE DE PRIMĂVARĂ CU TINE ☆☆☆

Ultimele ore de primăvară cu tine...

Mărite Ceas, opreşte-ți secundarul

la clipa despre noi şi vis, şi bine,

la taina înfloririi, minutarul.

Când mâine, fără tine, singuri zorii

îmi vor striga la geamuri preatârziul,

să pot veni de mână cu cocorii

să te cuprind cu munții şi cu Jiul.

Să pot zâmbi - prăpădul se amână,

albastre-s' copertinele pe rai - 

să pot veni cu soarele de mână

când nopțile încalecă pe cai.

Să pot zâmbi şi peste  săptămână,

chiar dacă între timp se va-nopta,

să pot veni cu stelele de mână

în zori de vis, lângă fereastra ta.

Să pot zâmbi şi peste veşnicie,

chiar de-ntre timp, pe țărm străin

se-ntâmplă dorul ca să mă sfâşie

prin amintiri cu tine beduin.

Ultimele clipe de primăvară cu tine...

Voi reveni ori nu, cine să ştie?

A fost Înalt, a fost frumos şi bine,

un pic de rai şi un pic de nebunie.

Căntec de toamnă

Toamna poartă şevalet în spate

şi colindă vechile poteci,

Codrii sună zestrea de carate,

rugăciune ca să nu mai pleci.

Dau cocorii țipăt de plecare,

aripile zămislesc pustiu,

calendarul zile nu mai are,

în Clepsidră s-a făcut târziu.

Te voi pierde, ştiu că te voi pierde

dar te rog plecarea s-o amâni,

cât mai e măcar o frunză verde,

să-ți sărut zăpada dintre sâni.

Vei pleca în care amintire,

care vară de odinioară

te va coase-n iia ei subțire

când se iau de mână florile să moară.

Te voi pierde, ştiu că te voi pierde,

mai priveşte-mă o clipă doar,

inima privirea să-ți desmierde

şi apoi să bată tot mai rar...

Vei pleca o umbră într-o taină

Luminată doar spre a masca,

să te-mbrac cu ochii cu o haină

mai curată decât lacrima.

Când vei crede tu că eşti departe,

vor striga părerile de rău

,, Tu l-ai dus la steaua fără moarte

dar la ars cenuşă dorul tău".

Te voi pierde doar ca să revii

din tăcere-n aer melodie,

Cântec să îmi dai pentru vecie

cerul tău spuzit cu ciocârlii.

Te voi pierde, ştiu că te voi pierde,

dar privesc întruna înapoi,

va înmuguri iar frunza verde

şi zăpezile pe sânii goi?

Vei pleca cu gară şi cu şine,

cu Parâng, cabane şi poteci,

trenul tău şi-al iernii, iată-l, vine,

şi mă ning zăpezile pe veci.

Tot ce-a fost rămâne ,, A fost odată...",

mirați, plătim impozit pe noroc,

sărută-mă pe linia ferată

poate va lua locomotiva foc.

CÂNTEC PENTRU CEA MAI FRUMOASĂ IUBIRE

Cu tot ce eşti mă înfloreşti, Femeie,

Nemuritoareo, visului m-ai dat

şi mă aprind, scânteie cu scânteie

tu arde-mă albastru şi curat.

Vor săruta, smeriți, şi firul ierbii

pe care cu privirea l-ai atins,

ne vor purta o veşnicie cerbii

pe coarne cerul care ne-a cuprins.

Sunt prea pustii cărările pe care

toți îngerii din noi călătoreau

veniți din dragostea nepieritoare

şi în albastru zării se pierdeau.

Prea s-a făcut de toamnă în Parâng,

tristețea lasă frunzele să moară,

prin ochii mei trec norii care plâng, 

şi cântă aur sufletul vioară.

Hai, să-nflorim lăstarii din poiene, 

ca să ne ierte fluturii că mor,

să ne sărute soarele pe gene

şi să întoarcem lacrima-n izvor.

Vor tresări mirate în pădure

acvila-n cuib şi frunzele sub ploi

când vom îngenunchia pe rugi de mure

cu spinii depărtării între noi.

Ne va trăsni un fulger drept în frunte,

furtunile ne vor amesteca

şi ne vor arde brazii, sus, pe munte, 

şi vom nunti în doi cu flacăra.

Va mai rămâne-o mână de cenuşă,

două scântei, o rugă şi un cult, 

ne va deschide Dumnezeu o uşă

să locuim albastrul absolut.

                                  *

Privindu-te, am învățat a scrie

cu Jiul către munții părăsiți,

să lăcrimeze coala de hârtie

şi să învie îngerii trăsniți.

MĂCAR STEJARUL

Iubito, sunt sătul de trai modern,

de ascensor defect, de gălăgie,

de fum, de praf şi de infern, 

mă mut definitiv în poezie.

Priveşte cum se leagănă pădurea,

ne cheamă în poienile de vis,

în locuri unde n-a pătruns securea 

şi nebunia încă nu s-a scris.

Îți voi clădi dintr-un stejar bătrân

o casă înfrunzită pe vecie

şi voi cosi un singur braț de fân

să ți-l aştern sub luna argintie.

Te voi chema cu murmur de izvoare,

te voi iubi cu vuiet de cascadă;

s-au pus destul pe dragoste zăvoare

şi în priviri troiene de zăpadă.

... Dar vor veni buldozerele iarăşi

să ctitorească drumul spre pustiu.

- Distrugeți tot, dar ne lăsați, tovarăşi,

măcar acest stejar, pentru sicriu.