Uneori
forțăm destinul!
Da!
Asta o
spun acum, după ce ani de zile mi-am bătut joc de biata inimă care a iubit uneori
pe cine nu ar fi meritat. Iubeam și atât! Nu am iubit niciodată din interes. Nu
am iubit niciodată forțat. Când am iubit am iubit fără să înțeleg de ce pot
iubi cu atâta patimă un om.
Toată
viața, dar și acum, sunt fascinată de iubirile platonice, de iubirile care nu
se dezgolesc în totalitate, de iubirile care nu se consumă. Este atât de frumos
atunci când îți simți sufletul vibrând de bucurie, așteptând momentul
revederii, persoanei iubite.
Greșim
prea des!
Ne batem
joc uneori de noi și de sufletele noastre, aparent fără nici un resentiment.
Sunt situații în care aproape că ne simțim bine, ne place că suferim.
Ce
ciudați suntem! Ne simțim bine că suferim? Ne place asta? Oare nu mai știm ce
este cu adevărat fericirea? De ce majoritatea alergăm după fericire când de
fapt nouă ne place suferința? Ce ne dorim de fapt atunci când ne complicăm
viața implicându-ne în diverse povești care dor?
Sunt
întrebări la care cred, că nu le voi găsi un răspuns în această umilă
existență. Mintea mea nu este capabilă să priceapă ce se întâmplă de fapt
atunci când, drumul vieții îmi este intersectat, aparent întâmplător, de
persoane pentru care simt o iubire care mă sufocă! Am avut parte de povești de
iubire atât de grele încât ajungeam să spun că mai bine muream în clipa în care
ne-am întâlnit, deoarece s-au născut, din senin, sentimente greu de suportat,
greu de dus.
Am avut
momente în care simțeam că leșin! Fugeam din poveste înspăimântată. Credeam că
fuga mă va ajuta să mă eliberez iar când observam că nici așa nu îmi este bine, mă întorceam. La un moment dat, omul iubiţi,
m-a avertizat că niciodată nu am știut ce doresc. Că îmi simte iubirea dar că
nu îmi înțelege comportamentul. Că o dată vreau totul iar la scurt timp nu mai
vreau nimic!
Mi-aș fi dorit mai mult decât orice pe lumea aceasta
să nu simt astfel de sentimente dureroase însă, stând în liniște, doar eu cu
mine, analizând trecutul dar și viața pe care a dus-o altă femeie alături de
omul pe care eu l-am iubit și l-am iubit zeci de ani la rând nu o zi, o lună,
un an, am încercat să mă consolez cu gândul că Bunul Dumnezeu a știut ce este
mai bine pentru mine, îndepărtându-mă. Da! Asta cred și eu! Ceea ce nu înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat
doar fizic în timp ce sufletul a rămas acolo.
Am fost
speriată uneori crezând că am făcut o obsesie pentru acel suflet, că am
probleme de altă natură, că sunt nebună. Nu m-am ferit să mă ,,autodiagnostichez’’, şi să îmi pun parafa pe diagnosticul stabilit, apoi am
început ,,tratamentul’’. Am practicat
multiple și variate meditații, am mers la cursuri de Thetahealing cu speranța
că voi putea ieși de sub stăpânirea acelor stări. Toate încercările mele au
fost zadarnice.
Nu aș
putea spune că nu am simțit ameliorări. Da, ceva pare să se fi liniștit dar nu
a dispărut în totalitate. Este aşa cum stă ursul în hibernare. Am sentimental
că iubirea se joacă cu mintea mea.
Unde am greșit?
M-am
întâlnit, nu de mult, cu o bună prietenă care printre
altele nu a ezitat să îmi amintească faptul că am făcut multe victime, în sensul
că eram iubită dar eu fugeam. Așa este! Nu știu de ce făceam asta chiar și în
situațiile în care și eu iubeam. Iubeam dar plecam, apoi regretam când în brațele lui stătea o altă fată. Îmi doream ca
în locul acelei fete să mai pot fiu eu. Să mă țină în brațe iar eu să îmi
furișez mâinile pe sub geaca lui și să îl
strâng cu putere la piept, să mă sărute pe gât și să îmi șoptească la ureche
cât de mult mă iubește însă toate aceste lucruri nu se mai puteau întâmpla.
Ceva se așeza ca o barieră între noi, apăreau orgolii și energii ale cuvintelor
care nu mai puteau fi rostite, mulțumindu-ne doar cu priviri aruncate când
furiș când discret care transmiteau păreri de rău venite din durerea
sufletului. Atunci când privirile reușeau totuși să se întâlnească, în jurul
nostru totul dispărea. Lumea din jur nu mai exista. Părea o magie făcută de o
forță nevăzută care dorea parcă să ne facă să ne observăm și să simțim iubirea
noastă pierdută. Neputința de a ne vorbi, de a ne îmbrățișa, înfuria sufletele care încă mai simțeau iubirea din
care fugise -m nu de mult.
Nu pot să înlocuiesc cu nimic clipa în care privirile
noastre s-au întâlnit pentru prima dată și gestul lui de ași mușca buza de jos,
cuprins de un sentiment al dorinței de a mă cunoaște.
Nu pot să şterg din memorie și nici de pe retină
privirile, gesturile, îmbrățișările pătimașe și nici momentul acelei revederi
în care eu eram însoțită de soțul meu care ținea în brațe, primul nostru copil.
Privirea aceea m-a urmărit și tulburat toată viața și mă mai stăpânește și în
prezent. A durut atât de tare faptul că am stat față în față și nu am putut să
ne îmbrățișăm, să ne ținem de mână, să ne putem spune cât de mult ne lipsim
unul altuia.
A durut
cumplit oricare moment intim trăit alături de soțul meu. Închideam ochii și ne
sărutam însă în locul lui întotdeauna era el.
Viața nu
ne-a fost ușoară. Ani la rând am dorit să aflu cum este, unde este, cum se
simte. După 30 de ani am ajuns să stăm din nou față în fată. Doi străini. El
pentru mine era același suflet după care am plâns ani la rând. Eu pentru el, o
necunoscută! Stătea în fața mea și nu știa pe cine privește! Ce cumplit
sentiment! După un schimb de întrebări și răspunsuri, am observat cum fața lui
a căpătat o culoare pământie şi-a adunat forțele și a reușit să îmi șoptească
numele menţionându-mi că m-a recunoscut după zâmbet. Ce puțin a rămas din
ceia ce era o dată, am spus eu iar el a continuat:
-
Nu mai contează
fiecare cum am ajuns.Se pare că tu ești o femeie fericită, împlinită! Simt doar
că noi doi o să murim de dor într-o zi. Ne-am bătut joc de tot ce ar fi putut
fi frumos între noi dar ce este și mai rău, o facem în continuare deoarece, nu
am învățat într-o viață să ne oprim din a ne iubi, deși ne trăim viețile
separat și asta pare să fie partea cea mai insuportabilă a destinului nostru.
Ne-am folosit atâția ani de alții, ca să uităm de povestea noastră. I-am făcut
și pe alții să sufere tot timpul în care, noi doi a trebuit să ne purtăm pe
umeri crucea, trăind, suferind, datorită alegerilor pe care le-am
făcut. Tu ai ales prima să pleci, să te căsătorești, să mă uiți iar mie mi-a
rămas să fac o alegere la întâmplare. Pierderea ta a durut foarte tare. Tu ai
ales să trăiești fără mine, iar eu am ales să te las să pleci! Am greșit
amândoi. De acum viața este la capăt de drum. Un drum anevoios! Un drum pe care
mi-ai mers întotdeauna în față asemenea unei călăuze! Poți tu să înțelegi ce
îți spun? Poți tu să înțelegi cât de mult te-am iubit? Poți tu să înțelegi cât
de mult am suferit? Cu siguranță, nu! Am fost o victimă a iubirii tale. Sunt
convins că m-ai iubit. Sunt convins că mă mai iubești și acum. Se citeşte în
privirea ta dar la ce ne mai folosesc toate aceste sentimente, acum?
Îmi treceau prin fața ochilor fleșuri aproape vii ale
amintirilor cu noi și am prins curajul să îi mărturisesc cât de josnică m-am
simțit ani de zile față de soțul meu care mă săruta în locul lui. Mă săruta iar
eu îmi imaginam că este el. Ne priveam în ochi iar în locul ochilor lui căprui, vedeam doi ochi
verzi. Acei ochi care m-au urmărit toată viața! Deși erau departe fizic,
spiritual le simțeam respirația în ceafă poate 99,99% din timpul unei zile. Noaptea însă, nu îi visam.
Ani la
rând mi-am spus că așa nu mai pot. Am căutat tot felul de refugii. Am ales să
mă mint. A fost o ușurare a sufletului. Am iubit un om în contul altuia. Mulți
ani. E așa de groaznică viața noastră numai ca noi, uneori, nu avem puterea să
înțelegem ce ni se întâmplă sau refuzăm pur și simplu să înțelegem fiind
conștienți că altfel nu putem merge mai departe. Am mers ani de zile de mână cu
altul dar cu sufletul la el.
Gata!
Așa
mi-am spus într-o seară! Gataaaaa! Ajunge cu minciuna și cu toate visele ireale
pe care mi le-am regizat atâta timp. De azi îmi impun să pun capăt acelor
gânduri care mă năvăleau din zorii dimineții și până noapte târziu. Da! Așa a
fost iubirea noastră. Iubire la lumina zilei. Noi nu am avut nopți! Am avut o
iubire nebună dar platonică. Iubirea noastră a fost neprihănită. Avea un
respect imens pentru mine și tot timpul îmi spunea că pentru restul vom avea
timp tot restul vieții... A fost cea mai frumoasă iubire pe care o poate trăi
două suflete. Am fost ceva mai mult decât doi prieteni dar ceva mult mai puțin
decât o relație”. Pe atunci nici nu puteam pronunța cuvântul, relație’’.
Probabil că dacă ar fi fost mai mult aș fi plâns mai mult dar a fost mai mult
decât mult cât am plâns.
Nu știu
de ce am plâns! Nu știu de ce m-a durut atât de tare! Nu știu de ce mă doare și
acum ceva, ceva acolo în străfundul sufletului meu. Sunt conștientă că împreună
nu ne-ar fi fost bine. Comparându-mi viața mea, pe care o trăiesc în prezent,
cu viața pe care o trăiește el, ar trebui să mă determine să mă liniștesc. Să mulțumesc chiar, Bunului
Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o în momentul în
care am luat decizia să fug. Dacă rămâneam oricum nu eram împreună până la
sfârșit iar acum, poate că nu îl mai puteam iubi. Prin fugă am ales iubirea
pură, puternică care să mă stăpânească tot restul vieții.
Am fugit poate din calea sorții! Am fugit dar a avut
grijă să îmi întoarcă sub o altă formă faptele, înapoi. Am fugit pentru că
aveam un drum mai lung de parcurs. Un drum care pe mine m-a îndepărtat de
locurile acelea în care el a rămas.
Am curajul să cred că oricât de tare fugim, fugim
degeaba și că oriunde am ajunge Karma se ține scai de noi, ne va fi mereu pe
urme și va avea grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în decursul anilor
trecuți sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să nu ne ierte de
datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta.
Da! Fugim cât încă suntem tineri. Fugim cât încă mai
credem că lumea asta toată este a noastră însă, vine și vremea când vom pricepe că tot ceia ce credeam cândva că ar fi
purul adevăr devine la un moment dat o iluzie. O falsitate! O minciună! O vreme
în care nici îmbrățișările și nici cuvintele nu mai dețin puterea și căldura de
altă dată. Nu vor mai impresiona, nu vor mai cucerii, nu vor mai amăgi...
De la o vreme încep să cadă toate măștile, să dispară
toate temerile, să ai curajul să spui adevărul și să nu te temi de judecata
nimănui.
În rolul de judecător, rămâne singur, doar Dumnezeu! Doar acolo este necesar să ne luăm
faptele în brațe și să le recunoaștem. Doar atât! Să ni le recunoaștem pentru că de pus în balanță le va pune Judecătorul Suprem.
Doar el ştie cu adevărat ce este greșit şi ce este corect. Noi oamenii acționăm
raportați la momente și împrejurări și cu siguranță atunci facem cum credem noi
că este cel mai bine. Că mai târziu se dovedește că a fost o alegere greșită nu
mai avem posibilitatea să schimbăm nimic. Pentru a scrie, de-a lungul vieții,
oamenii au inventat diverse obiecte, pentru a şterge ceea ce am scris au inventat guma de șters însă pentru a şterge
greșelile, nimeni nu a fost capabil să inventeze nimic.
O
poveste spunea despre un copil care greşea foarte des iar pentru fiecare
greşeală făcută, tatăl său, bătea un cui în tocul ușii. Crescând, copilul a
început să facă fapte bune și de fiecare dată își rugă tatăl să scoată un cui.
La un moment dat, copilul a făcut atâtea fapte bune, încât tatăl său scose-se
toate cuele. Fericit, fiul merge într-o zi în fața părintelui său căruia îi spune:
- Vezi tată? Am făcut tot atâtea fapte bune pe cât făcusem și rele în
copilărie. Acum cred că nu mai eşti supărat pe mine iar răspunsul bătrânului a
sunat cam aşa:
- Ai dreptate fiule, dar găurile?
Eu nu știu
câte fapte bune sau rele am făcut. Nu mi le-a contabilizat nimeni. Ştiu însă că
am așa de multe gânduri care dor! Dor! Dor cu siguranță pentru că sunt bătute
în suflet ca și cuiele.
Vă las să le descoperiți citind în continuare, acest mic volum care nu
în mod întâmplător a ajuns în fața ochilor dvs. Rămâne doar ca la final să îmi
spuneţi dacă au mai rămas cuie în tocul uşii.
Nu mă judecați! Are cine să o facă!
Vă doresc lectură plăcută