CUM SE SCRIE, DE FAPT, POEZIA?
Aceasta este întrebarea care apare pe buzele majorităţi poeţilor
din zilele noastre, dar cu siguranţă că a fost pusă şi în vremurile apuse, de către
antemergătorii noştrii în ale scrisului.
Ce este interesant, şi cu siguranţă, de unii poeți,
insesizabilă, este forma sub care este pusă această întrebare!
CUM SE SCRIE POEZIA?
Aceast mod în care este formulată întrebarea ne obligă să
reflectăm profund la un aspect esenţial, şi anume: cum se scrie! Deci: poezia
se va scrie, se va naşte, nu este ceva gata făcut, nu eu scriu acea poezie ci,
ea mă scrie şi mă descrie pe mine, autorul, care nu fac altceva în afara
faptului că mânuiesc tastatura, selectez literele care formează cuvintele, care
la rândul lor formează versurile, strofele și la final să dea naştere poeziei.
Cine hotărăşte tot acest proces tehnologic? Greu de definit!
Greu de descifrat! Cel mai la îndemâna răspuns ar fi să delegăm pe însăşi
Dumnezeu, delegat, promotor, factor de decizie pentru că poezia scrisă exact
aşa cum simţi, la băţul de chibrit, îndrăznesc eu să spun, are adeseori o forţă
asemănătoare cu a unei rugăciuni. Este şi intensă şi ambiguă şi pedagogică şi
critică... Poezia îmbracă forma sufletului aceluia care o scrie.
Şi eu am început să scriu poezie, cu credinţa sinceră, că prin
aceste versuri mă exprim, îmi exprim durerea, iubirea, frustrarea... fără să
caut cuvinte măreţe, comparaţii sau epitete, figuri de stil şi alte forme
uzitate în astfel de scrieri. Am scris pur şi simplu să mă eliberez de durerea
care mă sfâşia şi pot acum să mulţumesc sau să-mi mulţumesc pentru această
putere şi curaj. Am publicat două volume de poezie, fără să fi avut habar ce
înseamnă o astfel de practică. Am crezut că o să îmi fie doar ale mele şi ale
familiei mele, că o să le ofer cunoscuţilor şi necunoscuţilor care au trecut
prin situaţii similare, sperând că le pot fi şi un exemplu de curaj şi putere
în lupta cu viaţa.
Au ajuns şi sub ochii critici a celor care nu ştiu cu ce se
mănâncă o astfel de suferinţă. Am avut parte de critici dure, chiar şi de
rugămintea expresa să mă las de scris deoarece nu am o metaforă în cele două
sute nouă zeci de pagini, o metaforă de care să se poată lega în situaţia în
care ar fi dorit să îmi scrie o cronică.
Nu am renunţa! Nu m-a speriat părerea unei persoane aproape
ruptă de realitatea cotidiană, care, dintre cei patru pereţi ai încăperii în
care îşi numără orele... vede viaţa printr-o realitate învechită, imprimată pe
reţină şi pe creier.
Nu am pretins că sunt poeta şi niciodată nu voi putea să pretind
asta. Consider că este o misiune venită din partea Atoate Creatorului său poate
fi un dar care să mă ajute să merg mai departe, să văd viaţa şi oamenii în
toată splendoarea lor.. spunând acelora care mă critică doar atât: nu vă doresc
să parcurgeţi drumul vieţii în pantofii mei.
Bucuraţi-vă de viaţa voastră şi nu uitaţi să mulţumit pentru
tot, indiferent cât de puţin reprezintă, acel tot.
Gândiţi-vă întotdeauna că în spate sunt cei mai mulţi oameni
necăjiţi. Nu au un adăpost, o haină, o mâncare caldă. Aspiraţi să vă înălţaţi
treaptă cu treaptă dar nu uitaţi primul pas şi nici de oamenii care v-au fost
alături şi v-au susţinut chiar dacă şi moral, ajutor care uneori poate fi mai
valoros decât toţi banii pământului.
Nu suntem nemuritori şi nici a toate ştiutori. Fiecare este bun
în domeniul în care a profesat şi avem obligaţia morală să fim recunoscători
fiecăruia în parte pentru că şi de vrem şi de nu vrem depindem unul de
celălalt.
V-aţi întrebat vreo dată cum ar fi fost viaţa voastră dacă nu
existau şi celelalte meserii dar şi suflete predestinate să le practice?
Cum ar fi fost viaţa noastră fără un medic, inginer, proiectant,
cercetător, profesor? Dar fără un croitor, un măcelar, un brutar, un frizer...?
Eu cred că cei enumerați în cea de a doua categorie puteau trăi şi fără cei din
prima.
Credem că suntem învăţaţi şi deţinem adevărul absolut iar viaţa
vine şi ne demonstrează că de fapt nu ştim nimic. Mâine totul va fi altfel,
asemeni ciclului de şapte ani în care celulele corpului se schimbă în
totalitate.
Din şapte în şapte ani, cei care suntem acum, vom fi cu
desăvârşire schimbaţi.
Astfel se explică faptul că întâmplările, gesturile, reacţiile,
gândurile de acum douăzeci – treizeci de ani în urma ne sunt uneori aproape
necunoscute şi străine. Mai străine, chiar, decât unele scene sau replici din
Dostoevski. Este interesant şi curios că această schimbare nu se petrece şi în
poezie. Poeme scrise acum douăzeci - treizeci de ani în urma care citite şi
recitate mereu, sunt mai actuale și mai profunde decât poemele ultimului volum,
pe care nu le-am învăţat încă. Aceasta este dovada extraordinară cum că, nu eu
sunt autoarea poemelor mele.
Eu nu sunt decât o cale, prin care ele au venit pe lume, o
unealtă prin care au putut dăinui în timp şi vor rămâne aici până eu mă voi
reîntoarce pe acest Pământ pentru a continua ceia ce va rămâne nefinalizat la
sfârșitul aceste călătorii terestre. Ele mi-au venit sub formă de gânduri care
mă îndemnau să le spun. Cred că oricare dintre noi, (cei care scrim în prostia
noastră, aşa cum o cred alţii, gândurile exact aşa cum vin), ar putea să
vorbească la nesfârşit despre această ciudată şi misterioasă senzaţie –
misterioasă prin faptul că mă luminează, în loc să mă tulbure, să mă sperie, că
de fapt, nu eu, ci o altă entitate scrie folosindu-se de mine, cu atâta
nonşalanţă, fără măcar să se obosească să mă pregătească pentru tot ce urmează
să scriu şi să spun. Ceea ce simt eu, citind şi recitind poemele mele, nu este
mândrie, ci, mai de grabă mirare. Toată această stare şi situaţie nu mă poate
face mai orgolios ci mai degrabă un umil care se simte pe alocuri puţin
ofensat, puţin răsfăţat!
Un alt aspect al acestei destul de interesante dar şi ciudate
întrebări: cum se scrie de fapt poezia? Poate îmbrăca şi formă (mai de grabă) a
unei condiții: pentru a putea fi numită poezie, poemul se scrie, mai întâi de
toate, cu frica necunoaşterii perfecte a literaturii.
Nu mă pot numi scriitoare. Am pus pe hârtie informaţia exactă,
aşa cum am primit-o sub formă de gând. Încerc pe cât se poate să cred că nu
sunt un autor al unor volume literare, deoarece expresia ,,literatură,, o
consider poate puţin cam inexacta, simţindu-mă oarecum ofensată la gândul că
tot ceia ce eu scriu nu poate depăşi graniţele literaturii şi că în această
situaţie munca mea nu merită efortul începând să devin dezinteresată. Consider
că poezia are cu totul şi cu totul alte conotaţii şi că sub nici o formă, nu
are ca sinonim, cuvântul: literatură.
Poezia are o formă clară şi se apăra de cuvinte pe când
literatura este bogată în cuvinte care detaliază acţiunea. O poveste pe care un
scriitor a descris-o detaliată în câteva paginii, un poet o poate expune, în
doar câteva versuri.
Ne învârtim conştient sau nu într-un cerc al păcatelor
exprimate, a dorinţelor, declarate, a iubirilor de forma dar lipsite de fond,
într-o lume a vorbelor şi mai puţin a faptelor.
Tema cea mai des întâlnită în versurile noastre este TEME
IUBIRII. Toţi ştim să o cântăm să ne-o imagină, dar foarte puţin avem şansa să
o întâlnim, să o trăim să ne confruntăm, până la urmă şi cu consecinţele ei.
Iubirea, de fapt, nu este acea fericire după care alergam neîncetat. Iubirea
cere sacrificii, iertare, înţelegere, susţinere morală. Iubirea adevărată este
aceia care se manifestă în tandem cu iubirea divină.
Şi Atoate Creatorul ne iubeşte pe noi toţi, fără să ne atingă,
fizic, fără să ne vadă sau să ne stea în faţă şi să ne reproşeze cât de multe
daruri ne oferă el dea lungul vieţii, pentru care noi, uneori, nu avem timp
nici măcar să îi adresăm mulţumirile cuvenite.
Şi soarele ne încălzeşte pe toţi la fel! Diferenţa o creiem noi.
Unii iubesc căldura şi se expun ei, alţii se ascund la umbra răcoroasă a altor
suflete care să îi apare, susţină, protejeze, fiindu-le mult mai comod aşa.
Poezia îmbracă o formă uneori absurdă, (îndrăznesc eu să las
scris asta aici). Prin ea, autorul, se străduieşte să spună cât mai puţin, dar
cu intenţia de a transmite şi sugera, cât mai mult posibil, apoi, retrăgîndu-se
discret în tăceri bizare... deoarece trăim într-o perioadă în care se vorbeşte
atât de mult iar prin poezie se doreşte o restabilire a liniştii şi tăcerii
interioare. Visul oricărui poet, uneori imposibil de atins, este acela de a
scoate în faţa lumii, care îl citeşte, lipsa formei, absenţa ei, nici de cum
perfecţiunea.
Poezia unui poet adevărat, un poet care vorbeşte despre el şi
trăirile lui, despre sentimente şi regrete personale, nu poate avea rivali.
Nimic nu este mai tulburător şi nici mai semnificativ decât versul în care
poetul are curajul şi se încăpăţânează să-şi expună lumii, detaliat,dar cu un
bogat uz al raţiunii, situaţii şi fapte, întâmplări şi lucruri, pentru alţii de
ne conceput a putea fi relatate în profunzimea lor.
Regăsesc întrebarea (cum se scrie poezia?) pe buzele tuturor
poeţilor începători indiferent de vârstă. Am întâlnit foarte mulţi derutaţi şi
nemulţumiţi de faptul că au nimerit în cercuri care urmăreau doar profitul ce
îl puteau avea, folosindu-se de naivitatea şi necunoaşterea acestui domeniu.
Sunt atât de multe persoane care se dau drept a toate cunoscătoare în ale
scrisului. Pun mâna pe textele poeziilor scrise cu suflet, migală, răbdare, de
către autorii lor, făcându-le de nerecunoscut, ajungând în formă finală, aşa de
mult schimbate, încât se pot edita două volume total diferite deşi la bază au
avut un singur subiect.
Recunosc faptul că nici eu nu am fost ocolita de această
întrebare şi nici de impostori care au încercat în primele momente să mă,
interzică, căutând să îmi explice, cum că, poezia, ca să fie o poezie bună şi
acceptată de critici trebuie să fie scrisă în formă metrică. Da este un mod, o
formă de a scrie poeme dar nu singura. Nu am intenţionat ca textile mele să
poată fi puse pe note, ca mai apoi să devină romanţe.
Întrebarea a revenit în timp pe diverse trepte al evoluţiei mele
poetice, îmbrăcând din ce în ce nuanţe tot mai dificile, care nu o singură dată
m-au condus în contradictoriu, considerând că ar fi ceva de completat, chiar şi
atunci când situaţia nu avea o legătură directă s-au explicită, legată de
întrebarea în sine.
În anul 2016, când a apărut primul volum de poezie ,,Toate
iubirile mor,, nu am putut să fiu nepăsătoare şi să nu mă gândesc, că de fapt,
acesta va ajunge în mâna diverselor persoane şi personalităţi, însă, pentru
mine a fost, pe lângă cea mai bună şi eficace terapie împotriva depresiei, şi o
dovadă de curaj, de evadare din tiparele sociale, de eliberare a sufletului.
Astfel m-am regăsit eu, eu cea reală, cea adevărată, cea pe care, timp de
douăzeci şi doi de ani, o pierdusem în labirintul unei căsătorii
traumatizante.De! Trăiască instituţia căsătoriei, a familiei în care femeia cea
mai bună era cea care depindea de un bărbat. Ea era cea mai sigură şi eficientă
menajeră, bonă, bucătăreasă... Ea avea o mulţime de obligatii și ocupaţii şi
nici un minim de respect.
Dar să revin la poezie şi la întrebarea cea mai complicată ,,cum
se scrie de fapt poezia,,?
Unii au venit să îmi spună că poezia trebuie, ajustată,
modificată, cizelată, cosmetizată... etc, fiecare cu expresia şi explicaţia
proprie, dar mai de grabă, implementată pe creieraş de consacraţii în ale
scrisului. Fiecare cu creierul spălat şi format după un anumit tipar.
M-am încăpăţânat şi nu am schimbat nimic în acel prim volum. Am
continuat să cred în mine şi în ceea ce îmi doream să fac şi până în toamna
aceluiaşi an a ieşit de sub tipar şi micuţul volum de versuri, în memoria
fiicei mele, pierdută la doar şaptesprezece ani. Durerea a fost de neimaginat
pentru mulţi. Ea, această durere, această grea încercare, m-a determinat să
povestesc, în versuri, dispariţia fulgerătoare a copilei. Micuţa carte are
valoarea unui document. Cine va dori să descopere ce îi dă această valoare,
este invitat să o citească. Ea se numeşte ,,Dana, îngerul meu,.
Concluzia mea legată de poezie este următoare:
Pentru realizarea unui poem, într-o formă care să redea cel mai
bine realitatea este momentul, fulgerării, Când mintea ţi-a fost fulgerată de
gând, idee, vers... este imperios necesar să ai la îndemâna creionul şi coala
de hârtie. Nu trebuie aşteptat să auzi şi tunetul. Acel zgomot, adesea
asurzitor, este capabil să îţi sperie gândul, să pierzi ideea, să deturnezi versul
de la purul adevăr ce se dorea exprimat.
În poezie nu putem aplica proverbul uzitat de meşteşugari,
(croitori, tâmplari), care te sfătuieşte, să măsori de mai multe ori şi să tăi
o singură dată.
Nu!
În poezie este vorba de cu totul altceva. Poate fi clasificată
în sfera misterelor, care nu iși pot păstra forma iniţială, ţinându-l ascuns şi
bine păzit.
Acest mister, care este versul, poemul, poezia are propriul său
SEIF.Un seif atât de uşor de deschis şi de explorat şi totuşi atât de
inaccesibil pentru mulţi pământeni. CARTEA!
Antologia noastră s-a dorit iniţial să se numească COLUMNA
IUBIRII.Dat fiind dat faptul că majoritatea coautorilor sunt poeţi la început
de drum, suflete lipsite de curaj, pline de teama că vor fi respinse de cei
consacraţi, am decis să îi atribuim şi un subtitlu. Primul gând care mi-a
fulgerat mintea a fost, ,,PEPINIERA POETICĂ,.
Aici nimeni nu critică, nimeni nu judecă, nimeni nu vine să se
impună cu absolut nimic. Vom merge pe un risc asumat.
Fiecare drum începe cu primul pas!
Drum liber spre ascensiune iubiţi îngeri!
În voi este înglobată frumuseţea sufletească la superlativ!
Kessy Ellys Nycollas
05072018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu