PUIU RĂDUCAN - ROMÂNIA - SCRISUL

Scrisul Mulți nori negrii s-au adunat în ceașca mea de cafea. Sub ochi mi se-ascund multe povești, foc continu curge în palma mea. Vai, mi s-a înegrit rău hârtia, peste care descalec cuvinte! Nu știu ce să mă mai fac cu mine, scrisul curge, curge-nainte… Of! Iată-l acum în hău, e departe! Îl privesc cum se rostogolește, dar… o mână rece, spână și cheală, mi-l amețește-l… măcelărește… Auzul Îmi umblă auzul pe la Crucea Popii și plânge-un ecou pe la Pârlitură, ochii-mi sclipesc de curiozitate, of, inima nu mai tace din gură! Mi-a plecat trupul când eram în somn, pe Chiciură în deal și-nspre Sudos, dormeam adânc în patul de… domn, O, Maica Domnului, ce vis frumos! Aleargă-un pui de vânt prin Omorâcea când somnul meu, Domnul veghează. A găsit trupul lemn pentru crucea… ce-o voi purta la noua bobotează. Amurgul Am pregătit totul pentru amurgul ce vine! Am doi copii, i-am făcut mari, am plantat pomi, am avut slujbe, am făcut cruci… multe… la iconari. Voi… puneți de-o zeamă în anticul tuci! Mă-mpinge o umbră-n pereții de fum! Luați de după corlată coșul cu nuci… O să-mi iau „La revedere”, poate acum. M-apasă lumina grea ca un mormânt. Amurgul mă mângâie pe anii trecuți, Domnul m-așteaptă cu-n pumn de pământ și voi tăcea… n-ai pe cine s-asculți… Cârtița Îmi sădește mușuroaie prin grădină și-adoarme-n pământ în poziții ciudate. Visează ca noi, vremi… fără vină… am visat-o și eu… întro noapte!…. Valsa prin obeliscuri ce nu există, ba, avea colți fioroși cu trei gheare, câteodată era o fată, o pianistă, ce rumenea din mine o halcă mare… Și-mi curgea sângele, sânge-nchegat, deveneam copacul plecat în zbor, Ce mai arătare de vis, am visat! Cârtița… săpa în grădină… ușor… Văduva lui Cantemir Trece prin zile negre văduva focoasă Soțu-i stă acum semeț sub coviltir. Plouă afară, of, vreme nemiloasă! Jelește… văduva lui Cantemir… Somptuoasa-i durere umblă printre noi. Este toată a ei și… de loc n-o-mparte, pân’ ce se acoperă mortul cu noroi, apoi… va privi ea… și-n altă parte. Trupu-i fierbinte, tot mai ferbinte, doar… a scos capul de sub patrafir. Acum, privirea sus, mersu-nainte, e văduva lui baciu… Cantemir… Văduva lui Busuioc Plină de negru vine din cimitir, văduva lui Busuioc surmenată. I s-a dus omul în lumea fără sictir, nu va mai lua bătaie, zice ea, niciodată. Mersu-i este lin, ușor, ca puzderia, singură-n casă nu prea mai are loc, o umbră o-mpinge cu toată mizeria, să-și aprindă din nou „lampa de foc”. Totu-i pregătit pentru „of”-ul ce vine într-un gallop ce niciodată n-a fost. Văduva lui Busuioc mândră-și revine, „viața… trebuie trăită… cu rost…”

sângele meu of, Doamne! măi, Doamne, te rog! când sângele-mi iese pe buze de răni la soare dă-i iarbă vie nu fulgi de iască pune-i în iesle ceva de mâncare… l-am tot legat cu lanțuri să nu iasă în frig spre inima pământului l-am tot sfătuit să stea în casă nu să zburde pe Valea Nimicului când pomii-și aruncă freza-n oglindă și-apoi aleargă frunze din copac în copac sângele tresare, cariul mușcă din grindă, Domnul mestecă sânge-n lumină, eu tac.